Pledoarie pentru autenticitatea sinelului de Ion Roșioru

Cu Niciodată nu spune unei zile că e ordinară (Editura Ex Ponto, Constanţa, 2018), poeta tomitană Ottilia Ardeleanu a ajuns la cea de a patra carte a sa de poezie, după Culorile sufletului meu (2009), Totul e să mergi până la capăt (2016) şi Pe tibia-n jos (2017).

Poeta constată cu amărăciune că trăim într-o lume birocratizată aşa încât să nu ne mai aparţinem. Statul, ca şi timpul, nu ne iartă niciodată şi ne impozitează nemilos fiinţele din chiar clipele în care venim pe lume şi cu mult după ce ieşim din ea (să mă înveţe cineva să trăiesc). În plus, suntem sclavii obedienţi ai automatismelor zilnice din ce în ce mai vidate de conţinut afectiv (singurul meu câştig în viaţă). În aceeaşi ordine de idei, sesizează, în siaj prin excelenţă existenţialist,  lipsa de comunicare şi singurătate, în cea mai zgomotoasă mulţime, a insului aşa-zis modern (singură în orchestră). Mereu şi mereu se ridică un zid imposibil de escaladat între poetă şi semenii ei care nu mai prididesc, de bună seamă, să-şi administreze singurătăţile lor copleşitoare: „am împărţit cărţi/ cum împărţea bunica/ în zilele morţilor colaci/ cu lumânări aprinse// şi spuneau bogdaproste// de parcă s-ar fi putut hrăni/ cu sufletul meu” (hoinar prin oameni). Ea se simte condamnată, aşadar, la tăcere, oricât s-ar strădui să trăiască prin ceilalţi (de parcă aş fi învăţat mumai împărţirea). Iubirea salvatoare rămâne într-o veşnică expectativă şi nimeni nu se încumetă să facă primul pas spre a capta nişte lungimi de undă, oricât de firave, de comunicare afectivă, culturală sau religiosă, cum ar fi normal în acest secol (am pus lângă Dumnezeu singurătatea). Iubirea conjugală este, la rândul ei, demitizată fără menajamente într-un pamflet de-a dreptul antologic în care dinamitează, din perspectivă feministă, condiţia jalnică a femeii căreia tradiţia nefastă i-a inoculat ideea de supunere fără crâcnire faţă de partenerul de viaţă (să nu mai rămâi cu nimic). Într-o lume în care domneşte orbeşte patima înavuţirii goana după bani s-a transformat într-o cavalcadă întru totul dezumanizantă şi uniformizatoare (un infern). Facebook-ul îţi poate crea falsa senzaţie că nu eşti singur şi nici nu observi când aluneci în nimicuri aneantizatoare şi inutile (e duminică). Singurătatea se multiplică exasperant pe măsură ce eşti tentat să crezi că i-ai venit de hac împărţind-o cu alţii: „singurătatea are istoria ei// când ies pe stradă îi văd copiii/ rătăcind prin felul nostru de a supravieţui/ sau cerşi la colţ de stradă/ câte un zâmbet apatic” (nicio singurătate nu are nimic de pierdut).

O temă prezentă în tot scrisul Ottiliei Ardeleanu este cea a poeziei, îndeosebi la acest început de mileniu când se citeşte foarte puţin, mai ales pe suport de hârtie: „nimeni nu strigă/ mai tare decât munch/ atunci când duci la groapă pe/ roaba lui Dumnezeu/ poezia/ sfârşită de copil/ de o boală căreia nu i se mai găseşte/ odată remediul” (ştiinţific începe cu grafo). Creaţia nu poate fi conceută decât ca har divin şi ea nu se întâmplă decât în preajma binecuvântată a lui Dumnezeu. Poeta concepe poezia ca pe singura ei avere pe care n-ar înstrăina-o pentru nimic în lume (intrinsec). Şi asta pentru că: „poezia are poale pline/ roadele ei au cele mai fresh culori/ nici măcar lumina nu se desface/ în atâtea fascicole încât/ să cred că îngerul meu dispare în fum/ de frunze arse/ de ultimul soare din imaginaţia mea” (poezia umblă cu toamna în ea).

Dumnezeu nu-şi mai găseşte decât cu greu un loc în lumea pe care a zămislit-o cândva şi care s-a artificializat într-un chip neaşteptat (mi-a spus că ar vrea să se întoarcă Acasă, în cele din urmă verifică dacă a dat drumul la căldură linişte şi iubire).  Autoarea nu ezită, totuşi, să se întrebe, fie şi retoric, dacă Dumnezeu poate fi responsabilizat pentru reaua întocmire a lumii (ce este de ştiut Doamne pe lumea asta).  Atotputernicul iartă şi purifică în măreţia lui: „viaţa e o golgotă plină de oameni/ nu încetează să se bucure de răul făcut/ să înjure să lovească să calce/ în picioare El ca un templu ne lasă să intrăm/ să-i lăsăm Lui toate păcatele/ ca într-o groapă de gunoi” (ziua mea aldină de la tine începe). Nici Fiul Omului nu se mai simte confortabil într-o lume în care totul se vinde şi se cumpără cu o îndârjire mercantilă inexplicabilă (pe la mall). O întoarcere la natura primară îmbibată de credinţă este oricând posibilă: „îmi vine să arunc naibii pantofii de firmă/ să o iau aşa/ liber/ să mă spele pe picioare firul să mă electrizeze/ la capătul nevăzut al sufletului/ eşti tu îţi spun/ nimic nu mai e uşor de purtat/ decât pantofii de la firma lui/ Dumnezeu” (voi ajunge la el).

Confesiunile lirice ale Ottiliei Ardeleanu sunt de o sinceritate dezarmantă şi ele aduc în prim plan dragostea sa imensă faţă de întreaga omenire în perpetuă suferinţă. Felul ei de a-şi panorama impresiile şi tinderea spre realitatea cotidiană dezţărmurită, preponderent citadină, amintesc nu o singură dată de poezia vitalistă a lui Walt Whitman: (Tu pătimeşti mai rău decât mine, viaţa asta e, cerul pământul şi braţele) Şi nu uită, recunoascătoare, că poartă, totuşi, o cruce mult mai uşoară decât a altora. În sinceritatea ei fiinţială, evită toate prejudecăţile şi convenţiile sociale ipocrite şi nu admite niciodată gesturile şi vorbele făcute sau spuse doar de a fi pe placul lumii, aşa cum ar fi, de pildă, mersul la biserică: „eu nu mă duc la biserică/ cineva o zideşte din lemn de brad/ aşa cât pentru/ o ciocănitoare curăţă/ trupul meu e loc de odihnă/ şi pace” (aer de reculegere). Multe texte sunt tot atâtea pledoarii pentru asumarea şi trăirea realului propriu-zis, nefiltrat prin ficţiune ori ingredientat cu ireal sau fantastic (de mult nu mă mai uit la filme).

Ottilia Ardeleanu dovedeşte, în întregul ei discurs poetic, o mare capacitate de înţelegere a tot ceea ce este condamnat la o existenţă umilă respectiv plasat la periferia societăţii, la totală lipsă de strălucire şi de revoltă împotriva condiţiei umane, fără posibilitate de a-şi alege sau de a-şi schimba cumva destinul (cruci, dihotomie inexistentă, umil, fierbinte rotund, acel ceva care te frământă etc.). Eul liric se conciliază tăcând cu propria-i hăituire şi-şi află refugiul într-o zonă puţin sau deloc frecventată a vieţii mai mult sau mai puţin simulată, mai mult sau mai puţin larvară : „simt cum mă fugăreşte viaţa/ un hingher/ mă caută mă găseşte şi/ mă prinde în plasa aceea care/ pentru unii ar putea părea un năvod/ eu peştele din el/ un peşte numai bun de mâncat/ oasele subţiri aruncate la feline/ nici măcar ele să nu mai poată aminti/ că sunt o creatură/ Dumnezeu cu bună ştiinţă a lăsat-o/ din mâinile Lui mă avânt/ printre maşinile timpului nu mă poate urmări/ îi e teamă de consecinţe// o mint cu fuga mea atletică şi îndrăzneaţă/ dezorientată viaţa mă abandonează o vreme/ stau liniştită într-o cuşcă de cărţi pe care/ alţii le-au aruncat dezinteresat/ însă eu acolo am găsit atâta căldură/ chiar nu pricep de ce în cărţi oamenii par mai sensibili/ mai îngăduitori mai umili/ de parcă ar fi aflat întâmplător/ cum se duce o viaţă de animal/ prietenii mei de mult daţi uitării/ hărţuiţi de aceeaşi viaţă au ajuns în lagăre/ pe aici li se zice aziluri” (printre oameni).

Multe dintre textele lirice ale Ottiliei Ardeleanu au aspectul unor îndreptare de conduistică morală promovând discreţia şi cumpătarea, răbdarea şi îndoiala carteziană (într-un fel). Alteori, îşi elogiază intenţionat imperfecţiunea şi dezordinea creatoare, spontaneitatea şi dezinvoltura netrucată (nu de nodul de cravată zic). Pe lângă făţărnicie şi suficienţă, îi repugnă vedetismul exacerbat şi agresiv afişat cu orice preţ pe micile şi răbdătoarele ecrane de televizor (programarea une eve moderne). Neîncetat poeta îşi caută acel eu autentic şi-l protejează de pericolul pulverizării în derizoriu şi-n neant (printr-o sită la mâna-ntâi). Este şi motivul pentru care se lasă, în pledoaria ei pentru autenticitatea sinelui, antrenată într-o cursă contracronometru cu timpul care nu iartă (pe bicicletă). Pentru ea conformismul nu există şi nici nu şi-l provoacă în vreun fel deoarece îl consideră totalmente lipsit de vlagă creatoare: „cu fiecare zi/ viaţa îmi pare/ un strai tot mai strâmt/ nu-mi mai încap nevoile/ dacă ar fi să parcurg/ bucuria/ aş zice că e un laţ/ care mă strânge/ de câte ori ies în lume/ cel mai bine mă prind spaimele/ cu aluri egiptene/ mă vizitează ca-ntr-un sarcofag/ mai este şi urletul/ se desprinde/ dintre buze cusute cu fire de sânge/ de parcă moartea/ ar fi// o mumie” (despre cum se vede din buzunar sau dintr-un loc strâmtorat).

Ottilia Ardeleanu, poetă ce-şi autocenzurează discret sentimentalismul inerent în favoarea ironiei şi mai ales a autoironiei, mai are multe de spus în poezia contemporană şi, cu siguranţă, numele ei va fi mereu evocat la superlativ, aşa cum au făcut-o deja literaţi de marcă în peisajul literar actual, precum Adrian Alui Gheorghe, Felix Nicolau, Ioan Florin Stanciu, Angela Nache-Mamier, Daniela Varvara şi mulţi alţii.

 

Ion Roşioru

 

Welcome

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: