Poezia ca o punte între viul şi mortul din noi de Daniela Varvara

Daniela Varvara

 

Poezia ca o punte între viul şi mortul din noi

 

La un an distanţă de volumul câştigător al unui premiu din cadrul festivalului „Titel Constantinescu”, Râmnicu Sărat, 2017, Ottilia Ardeleanu vine cu un nou volum de versuri: Niciodată nu spune unei zile că e ordinară, editată la Ex Ponto, Constanţa, 2018.

Cum ne-a obişnuit deja, autoarea grevează ideile tari sau metaforele cheie ale poemelor în titlurile lor, uneori contrariante prin chiar banalitatea exprimării: aici nu există bucată care să nu doară, nu de nodul de la cravată zic, despre cum se vede din buzunar sau dintr-un loc strâmtorat, ce este simţirea dacă nu te stăpâneşte până la adevăr, duminica toată lumea e altfel, programarea unei eve moderne, unde rămâi fără cuvinte, printr-o sită la mâna întâi, când nu am somn (poemul de pe corperta a patra, care vine parcă în consonanţă cu imaginea de pe prima copertă, lucrarea omonimă a lui Constantin Grigoruţă) sau chiar titlul cărţii.

Acest nou volum este străbătut de obsesia distanţei dintre om şi Dumnezeu, de ideea morţii ca eveniment iminent, dar nevăzut ca ceva atroce, înfiorător, ci ca o umbră între noi şi lumea de sus. Fiinţa umană este o cruce între lutul trupului său şi Cerul care i-a pus suflare de viaţă, într-un univers imaginar în care toate obiectele, inclusiv soarele, devin cruci (din lemn, din marmură, din argint, din hârtie, din praf), ca în poemul cerul pământul şi braţele, pg.54-55). Vocea lirică devine mai profundă, cuvântul pare să aibă valenţe de semnificare mai adânci, mai puternice, chiar dacă, pe alocuri, există şi versuri reziduale sau abundenţă de metaforic (de exemplu, versuri ca„peste un podeţ de gânduri/ o ciutură…” sau ultimele două din poemul în care insomnia este transfigurată în trecerea suflării lupului prin umbra focului, apoi prin cea a fiinţei rătăcind, de spaimă, pe ziduri, ar putea fi eliminate, lăsând neştrangulate vitalismul imaginii, pulsatoriul ei.).

Insul profund se simte hăituit într-un imaginar al vieţii duse în afara „cuştilor” protectoare din cărţi. Din nou, observăm crezul în menirea salvatoare a cuvântului, a cuvântului scris, de data aceasta, a cărţilor în care ne putem transforma şi prin care putem perpetua această transformare întru spirit. În afara lor, nu e decât „o viaţă de animal”. Numai că, privită invers, scena reliefează zona de confort a omului trăitor în duh, în cuvânt, ca pe un azil, căci viaţa devine ea însăşi un hingher, un prădător care te determină să te izolezi. Scena aceasta este o lume aproape vidată, căci Dumnezeu nu poate participa alături de cei orgolioşi, lacomi de laude, ci rămâne „înspinat” în locuri în care „urnele nu mai încap încă un vot de iubire” (eu cu cine votez sau urna noastră cea de toate zilele, pg. 58).

Un peisaj crepuscular se iveşte din mai multe poeme (bisericile nu mai sunt locaşuri ale prezenţei divine, ci ale unor simboluri golite de sens, amintind de poemul lui A. E. Baconsky, în care se aude un megafon vorbind în locul preotului, un aparat stricat care nu poate reda vocea spiritului, nu poate transmite Cuvântul, ci doar cuvinte goale, pustiind astfel ceea ce, odată, era viaţă deplină). Oamenii capătă „mâini negre ca huila”, iar privirea le este strâmbă, astfel că nu mai pot oferi ceea ce, cândva, era frumos în ei, divinul care îndrepta, care lumina sufletului aproapelui: eu nu mă duc la biserică/ gândul meu se duce/ travesti/ ca o basma grea/ cum purta bunica broboada/ îngerul meu se duce/ şi se aşază într-un colţ/ ca un cerşetor de suflet de bunătate de libertate/ de tot ce sufăr (aer de reculegere, p.59). Sau ca o kafkiană insectă, lumea/ pişcă degeaba te fereşti/ apare de oriunde/ se înfige şi trage setos/ (…) inhalezi/ aerul în care aceste fiinţe se frământă/ fiecare cu zborul ei/ ori căderea// te doare (ca şi când soarele s-ar elibera dintr-un strop, pg. 75). „Frigul din oameni” este cel care deturnează lumea de la înţelegere şi acceptare, de la concordie. Omul este privit în umilitatea lui de fiinţă care, mai întâi, trebuie să sufere ca să afle că însăşi suferinţa îi este destin: să sufere mai întâi să se lovească de toate pragurile/ să se umilească să plângă să îndure să se roage ca să/ priceapă că/ realitatea frige arde topeşte mistuieşte// ca o boală modernă/ trebuie dusă/ până la sfârşitul zilelor (de mult nu mă mai uit la filme, pg. 65).

Din acest soi de crepuscularism se vor ivi liniile unui postumanism – presimţit de inginerul IT sau transpus din filosofia vremii? -, dacă e să analizăm poemul programarea unei eve moderne: şi-a pipăit coastele// într-o zi a smuls una şi i-a dat drumul pe cursul pixelilor/ într-un program/ a modelat-o cu nişte unelte de fineţe/ i-a desenat cei mai veseli ochi gene umbroase/ buze cu siliconi sâni încrezuţi/ un trup de talie/ s/ şi clic clic un fel de pocnet din degete a animat-o// ea a probat câteva lenjerii intime/ a făcut multe piruete/ s-a fardat expresionist/ şi-a vopsit părul în paleta de culori/ a schimbat ochelari după ochelari/ nişte pălării caraghioase şi/ s-a aşezat picior peste picior/ în aşteptarea unor haine de firmă// el s-a plictisit repede/ a şters totul cu o gumă/ în joacă// mâine va mai sacrifica încă una (programarea unei eve moderne, pg.83). Când omul devine dumnezeu şi îşi creează după bunul plac oameni-sclavi, oameni-roboţi, roboţi sexuali, trăim deja epoca unui apus al umanităţii, o îndepărtare de idealurile lumii în care ne-am dus existenţa ca specie şi de cele morale care ne-au guvernat milenii la rând. Dacă acum creatura ia locul creatorului, totul devine sumbru hazard. Decorul terestru se transformă într-unul marin, oraşul, într-un imens acvariu străbătut de aceste specii – „oameni maşini cu mişcările lor aleatorii” şi în care „aerul marin se zbate pe uscat” până când „ne zgâlţîie ne doboară/ ne coboară/ în subsolul întunericului” (viaţa asta e, p.52).

Şi totuşi, în acest univers imaginar al întunericului, al pierzaniei, apar, din când în când, pusee de spiritualitate, semne ale prezenţei, ca nişte eliadeşti iviri ale sacrului camuflat în profan. Astfel, un Iisus i se arată chiar în mall, într-un din nou chip palid, livid, ca cel de dinaintea morţii prin crucificare: mergeam prin aburul oraşului/nu ştiam încotro şi/ deodată Iisus m-a luat de braţ/ mi-a spus că-I e rău// (…) dacă moare Iisus aici/ pe retină// pentru cei care/ cred în suflet// stăteam cu paharul de apă de la chiuvetă/ impresia de cel mai/ vindecător mir// mâinile Lui reci/ sângele nostru// a coborât să ia temperatura oraşului// bolnav// L-am luat de braţ/ şi L-am târât// poporul se uita// şi/ paharul I se umplea/ şi/ pâinea Îi era/ fierbinte (pe la mall, pg.39-40). În alt poem, Dumnezeu, în ipostaza de rătăcitor pe drum, tot prin „market, complet dezorientat”, din cauza artificialului cu care oamenii Îi înlocuiseră creaţia, schimbându-şi chiar înfăţişarea primită la început, şi complet orbi în a-L mai recunoaşte, I se confesează instanţei lirice că ar vrea să se întoarcă Acasă: L-am dus până în faţa Porţii şi a vrut să-mi plătească/ Doamne cum să-Ţi iau eu bani pe drumul pe care/ l-ai făcut anume pentru mine (mi-a spus că ar vrea să se întoarcă Acasă, p.38).

Sigur că imaginea unui Dumnezeu rătăcitor – a magului rătăcitor, a zeului care se amestecă printre oameni nu e nouă în literatură (nici în cea română, nici în ea universală), dar acest motiv este foarte bine preluat şi prelucrat în stratul de adâncime al poveştii lirice, aducând un plus de întărire a ideii unui umanism golit de esenţă de către oamenii înşişi. În acest context, puţini sunt cei care mai pot vedea calea, o mai pot intui prin cuvânt, prin lumina lui, şi printre aceştia, sunt şi poeţii). Prin întoarcerea la simpitatea risipirii, la simplitate şi naturaleţe, poetul este purtător ai „pantofilor de la firma lui Dumnezeu” (p.47) – pledoarie pentru „revenirea în fire”, în firea lucrurilor genezice, neatinse de întunericul depărtării, iar cel mai imporant astfel de lucru este, în viziunea Ottiliei Ardeleanu, iubirea. Sentimentul cel mai pur care provine din Dumnezeu şi pe care oamenii deseori îl îngroapă, subjugându-l propriilor interese şi orgolii. Poezia devine un mod de a tăia nodul „morţii răsucite pe viaţă” (p.25), de a vedea crucea care ne poartă sau pe care o purtăm (credem noi) de la moarte la viaţă, la o viaţă autentică.

Peisajul nocturn demolator de speranţă poate fi transfigurat de către poetul-cruce, omul-cruce, cuvântul-cruce, adică punte între cele două lumi, între întuneric şi lumină. Iar sinele se împacă cu sine atunci când îşi acceptă destinul: Dumnezeu mi-a dat să aleg/ dintr-un câmp de cruci/ dintr-o mulţime de oameni cruci/ dar/ cum îi e copacului până creşte înverzeşte înfloreşte/ e tăiat pentru cartea cărţilor/ cum îi e omului bolnav slut/ la datorie/ cum îi e animalului iubit sacrificat/ cum e să potriveşti crucea care ţi-a fost dată/ între cer şi pământ// Doamne crucea mea e cea mai uşoară (cerul pământul și brațele, pg.54-55). Astfel, „roaba lui Dumnezeu, poezia” e cea care transformă ordinarul în miraculos (poate, de aici titlul volumului), care lasă o dâră de lumină pentru a întrezări dincolo de viscerele lumii vizibile, de a-şi pune umbra ca o pecete între aici şi acolo, între viaţa şi moartea care ne conlocuiesc.

 

Niciodată nu spune unei zile că e ordinară, Ottilia Ardeleanu

 

 

Welcome

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: