înspre lumină

suflă în lumânare
vântul
o rupe la fugă pe străzi
îmi răscolește sufletul din flori
de primăvară
iau suferința
în spate o car până
îmi zdrobește umerii
copacii mă lovesc violent
cu muguri
de doisprezece ori
pe genunchi până la durere
duc vorbele acestea
pătimesc pentru
iubire
de oameni

pustiu se întunecă
vântul mă biciuiește
ploaia mă scuipă în față
copacii trag hainele de pe mine
seara aruncă hlamidă
tristă
de culoarea aceea care
picură
ura cât un câmp de maci

nebăgat în seamă
Cineva aleargă după noi
cu o lumină mare