ridică-te şi umblă

viaţă
mă uimeşti
tu niciodată nu mi-ai spus că eşti bolnavă
la unu şaptezeci şi opt
cu golul ăla între sâni şi claviculele lin articulate
cu hainele ajustate încât îţi cuprindeam mijlocul cu două mâini
cu priceperea ta de doctor docent la facultăţile mintale
viaţă de câte ori
m-ai picat la examene deşi
unii erau pitici pe lângă mine
la suflet mi-ai intrat de când mama m-a făcut
mi s-a zis că eşti antidotul morţii şi te-am înghiţit cu apă
înainte de masă mă rugam pentru tine
cutreieram împreună oamenii
medical îmi erau prieteni
aveam ceva chimio în comun
nichita
cioran
grigorescu
enescu
şi
dumnezeu care împărţea dragoste din trupul lui
erai cu mine şi traduceam împreună
atât de bine ne completam încât
ştiam cu ce se mănâncă un zâmbet
şi de ce este de ajuns o atingere ca să luminezi
erai tu şi nu aveam timp să disper
erai tu şi mă simţeam în stare
erai tu şi cineva neştiut mă iubea

viaţă de ce zaci de ce stai învelită până peste creştet de ce tremuri
viaţă ridică-te

Ottilia Ardeleanu
(3 aprilie 2015)

când i se făcea dor bunicii

odată o vedeai că lasă totul
îşi pune hainele ăle bune
îşi bagă nişte crăiţari în sân
lasă vorbe aşezate celorlalţi
mă duc s-o văd pe fata aia
că mi-e dor
pe linia mare la staţie
câţiva săteni o priveau cu respect
nu conta că plouă că ninge că vine paştele

mă privea în ochi de parcă pe acolo mergea drumul ei
de ape tulburi

se pogora fericirea

apoi cine ştie cât pătimea până la
o nouă îmbrăţişare

mai sigură sunt că nimeni nu avea motive
ca ale ei
de încondeiat povestea
lăsată de dumnezeu
la vatră
fierbeau peste două mii şi mai bine de semne

Ottilia Ardeleanu

(11 aprilie 2015)