picurar

Noaptea cu geaca nou-nouţă cumpărată încă din zori de la magazinul chinezesc, a intrat uşor în casă, fără gălăgie, în lucrurile nemişcate, în patul meu rece, în mine ca o umbră străină pentru care nu aveam rezervare. Sumbră şi neliniştită s-a tot foit pe spătarul sufletului meu din piele fină. Şi acum, după ce m-a părăsit, i se cunosc urmele. Nu ştiu unde dispare ziua, iar către seară se întoarce mereu deprimată.
Colega mea este de vreo săptămână iarăşi în spital. M-a sunat să-mi spună că se externează peste două zile, slavă Domnului! Ne-am cunoscut cu un deceniu în urmă sau poate chiar mai bine, la examenul scris, de angajare. Măruntă, cu părul şaten, des şi creţ, vorbăreaţă mai ceva decât o olteancă, vivace, isteaţă şi cu un copil. Aveam să aflu mult mai multe, fără vreun interes meschin, fiindcă am eu – aşa-mi zice lumea – aşa un fel de a inspira încredere! Cinstit, nu este un lucru bun, fiindcă te încarci cu toate problemele altora. Chiar şi momentele lor de fericire pot fi o povară dacă nu eşti obişnuit să cari astfel de sentimente după tine cum ai trage un copil obosit de mână.
La început, lucram în compartimente diferite. Ne întâlneam pe holuri în grabă, preocupate pe atunci amândouă de carieră, de bunăstarea firmei. La un moment dat, am avut un proiect comun, şi am stat împreună în acelaşi birou, puţin luminat şi mai răcoros din cauza unei centuri de viţă de vie care creştea pe lângă partea aceea de clădire, ca inelele lui Saturn. Atunci am cunoscut-o mai îndeaproape, începuse să-mi destăinuie viaţa ei. Uneori, nu suportam nici eu greutatea aceea, dar, poate pentru ea era un sprijin în a merge mai departe.
O femeie singură cu un copil înseamnă să fie dificil. Ea, însă, a răzbătut. Era de o ambiţie extraordinară. Obstinaţie totală. Pe cât de graţioasă când apărea în faţa ta, pe atât de dură în acţiune şi, de cele mai multe ori şi în exprimare. Nu făcea ocolişuri, nu negocia cuvinte, sentimente, muncă. Era minionă şi dârză, da, cred că astea două i se potriveau cel mai bine.
Soţul ei plecase în America, găsise de lucru în domeniul IT, foarte bine plătit comparativ cu ceea ce ar fi câştigat aici. Ca atare, nu s-a mai întors. Dar nici familia nu a luat-o cu el. Totul s-a stins, cum am rămas noi fără lumina din curte când un puşti neastâmpărat a lovit cu o praştie singurul bec la datorie de pe stradă, nimerit tocmai la poarta noastră.
N-am somn, cobor din adâncul aşternutului, cu noaptea pe trup, lipicioasă şi rece, mătăsoasă şi indecentă, aşa fără nimic pe ea. Pe coturile de fier ale copertinei, perechea de porumbei lălăieşte un fel de odihnă, susceptibilă de o masă bună motănească, căci Tomilă n-are nici el somn, stă cu perciunii traşi spre urechi şi urechile trase spre grumaz, urmărind fiecare pană răsucită de vântul marin. Îi tremură mustăţile de apetit, pregătit de detentă, cu labele din faţă pe pervaz şi botul înfipt în termopan, desfăşurat ca un sul de blană de culoarea roşcovei terminându-se undeva pe un taburet uitat lângă peretele balconului, cu labele dinapoi având lamele ascuţite ieşite din teci, fluturând steagul presupusei victorii, regulat stânga-dreapta.
Ea provenea dintr-o familie de oameni harnici şi înstăriţi. La momentul de care spuneam, avea o casă într-o zonă bună a oraşului şi două apartamente obţinute cumva de la locurile de muncă pe unde fusese angajată mai înainte. Le închiria pe amândouă, fiind o sursă sigură şi bunicică de venit, pe lângă salariul frumuşel, pe lângă ce mai avea prin curte, pe lângă casă, pentru a-i asigura traiul.
A făcut două facultăţi. Era capabilă. Ca inginer mecanic a lucrat o vreme în fabrica de pe canal. Nişte discuţii cu şefii au determinat-o să-şi dea demisia. Şi-a căutat de lucru şi a găsit la liceul din Eforie un post la catedra de informatică. Acum, ca să-şi menţină profesoratul, era nevoită să facă şi a doua facultate. S-a înscris, a reuşit, a urmat studiile facultăţii de la malul mării pe măsură ce preda. A preluat nişte proiecte în colaborare cu firme nonguvernamentale. Elevii se implicau foarte mult. S-a remarcat. Directorul a făcut rost de sponsori. Ajunsesem o şcoală renumită, dar şi munceam. Până la epuizare. Îmi povestea toate astea şi pe faţa ei o lumină de mulţumire cobora şi se făcea aşa de frumoasă. O împăcare desăvârşită cu destinul. Singurul lucru care o nemulţumea era salariul foarte mic. Directorul nu voia să-i dea drumul. Însă, când şi-a luat diploma de licenţă a susţinut examenul de la firmă şi iată, s-au scurs anii ca visele.
Alo, bună! Auzi, m-am externat, dar nu mi-e bine deloc. Cât am stat acolo, m-am simţit ca într-o cloacă. N-am dormit în nicio noapte cum trebuie. Eram singura din salon care mă puteam ţine pe picioare. Toate celelalte patru paciente apelau la ajutorul meu. Cu toate durerile, ameţelile şi greţurile mă ridicam să fac ceea ce ar fi trebuit să facă asistentele. Nu mă întreba prin ce-am trecut. Coşmarul vieţii mele. Azi noapte, a luat-o pe pustii una dintre pacientele din salon. S-a dezbrăcat în pielea goală şi a început să recite din Eminescu, din Minulescu, pe urmă a luat-o cu sonetele lui Shakespeare, frânturi, printre ţipete, râsul acela frivol, ochii ieşiţi din orbite, apoi gloanţe de înjurături.
Mi-amintesc momentele când îmi înţepau braţele. Nu mai simţeam nicio durere. Număram picăturile pe care viaţa mi le adăuga în sânge, atât cât puteam, fiindcă la un moment dat, le pierdeam şirul. Ce mai sunt eu acum?! Un omuleţ din picături. Curg printre oameni… Oftează şi vocea i se gâtuie ca un semnal electric întrerupt din buton. Spun şi eu ceva cât să-şi poată reveni, cât să o smulg din faza de neuitare. Vocea anemică îmi tremură.
Sunt terorizată. Am cerut să fiu imediat externată fiindcă nu mai suportam. Dacă medicul m-ar fi refuzat, cred că aş fi ajuns în stare de şoc. Dar probabil că am avut o faţă…
Amuţisem cu telefonul la ureche. E posibil să se întâmple aşa ceva într-un spital? Acesta este locul în care se caută sănătatea? Iau aerul celui foarte stăpân pe sine şi-i zic: nu mai povesti nimănui ce mi-ai divulgat mie acum. Încearcă să te detaşezi de episodul acesta, altfel rişti să te tulburi şi mai tare. Acum ai nevoie de odihnă, să te poţi linişti. E momentul să te impui în faţa tuturor. Nu mai lăsa pe nimeni să te manipuleze. Să te lase în pace cu problemele lor, ai nevoie doar de linişte şi de înţelegere. Să aibă ei grijă de tine acum! Da, aşa o să fac. Cel puţin o să încerc. Da, da, îţi mulţumesc mult. Mi-a făcut aşa de bine conversaţia cu tine. Te îmbrăţişez şi te rog încă o dată ai grijă de tine. Eşti sigura ta prietenă, singura care trebuie să o facă.
I-am simţit teama nu atât în glas, cât în suflet, chiar şi după ce s-a stins şi ultimul sunet, iar firul de transmisie s-a rupt în eter ca o plasă de păianjen smulsă de pămătuf. Cu toate acestea, eterul păstrează amprentele sonore undeva într-o bază de date spaţială. Acolo avem toţi vocile aşezate după criteriile veşniciei, poate după origini, după genealogie, după spirit, după evenimente, după gradul de îmbolnăvire, cine poate şti?!
Am de lucru dar nu mă pot concentra deloc. În birou intră, iese mereu câte cineva, citim informaţii, facem propuneri, dezbatem, aprobăm, semnăm, dăm indicaţii şi altele. Trebuie să fii atent, dar oare se mai poate? Mă gândesc.
Şi-a construit singură un duplex. A vândut casa veche şi unul dintre apartamente. De mult făcuse demersuri pe la primărie, dăduse bani în dreapta şi în stânga pentru aprobări, proiecte. Mai bine de jumate din timp, la serviciu dădea şi primea telefoane. Se războia când era cazul, era foarte diplomată în situaţiile care cereau aceasta. Era descurcăreaţă. Şi obositoare pentru că povestea întruna despre ce a mai făcut, ce a zis ăla, cum s-a certat cu celălalt, dar niciodată de unde veneau toţi aceşti bani mulţi, mulţi…
În sfârşit, s-a mutat. Au început lucrările interioare. La o vilă în oglindă, cu etaj, garaje, seră, beci, grădină, livadă şi multe altele, era mult de muncă. Băile de sus erau fie în roşu, fie în lila, fie în verde-brotac. Dormitorul, cu terasă. O cameră de oaspeţi, livingul, bucătăria, toate cu stilul şi armonia potrivite cerinţelor la modă. Mansarda. Birourile. Camerele de oaspeţi. Cele de închiriat turiştilor…
Şi-a găsit şi bărbat cu care s-a căsătorit legitim, chiar dacă nu şi-a schimbat numele. Avea nevoie de cineva care să-i administreze treburile, care să fie bun de muncă într-o asemenea gospodărie. La momentul de faţă este plecat în ţară cu serviciul. Prin urmare, ea este singură. Tot singură!
Nu pot lipsi foarte mult de la serviciu că nu vreau să mă pensioneze ăştia. Mi-amintesc, astă-vară, când încă mai putea să vină la muncă, spunea cu strângere de inimă: ei, voi o să mai apucaţi pensia, eu nu! Nimeni, nimeni nu-i mai dădea nimic de lucru, nici şefii, nici colegii. Scotea agenda şi scria acolo ceva, poate nişte gânduri de adio, poate că făcea nişte calcule, ultimele din viaţă. Tot acolo îşi nota ce să ne aducă fiecăruia, că se apucase şi de negoţ cu ouă, legume, fructe şi băutură. Poate că nota unde îşi pusese banii, notiţele de la serviciu ori ochelarii. Începuse să uite. Umplea timpul în mod economic!
Medicamentele costă enorm. Consultaţiile, analizele, tratamentele, drumurile. Toate. Nu am voie să mănânc sărat, gras, iute. Aia nu, aia nu, iar dintre cele permise, pe unele nu le agreez. Nu ştiu ce voi face. Cum o s-o scot la capăt?! Oftează. Cel mai greu este că nu ştii ce să-i răspunzi. Ea se duce în jos şi tu nu ştii de ce parte a corpului să o ţii ca să nu alunece, să nu te tragă şi pe tine în acel rău ireversibil.
Mi-amintesc alt episod, când povestea că mama ei o considera dusă cu capul. Povestea şi plângea, ea care fusese vitalitatea întruchipată. Nu-i mai plăcea de nimeni. Nici măcar fiu-său cu care s-a chinuit pe când era mic. Spunea că nu o ajută cu bani. Spune că nu are. Starea ei prezentă este o permanentă senzaţie că lumea din jur o înnebuneşte. Şi se simte singură şi ocolită de oameni. Poate pentru că e altfel, acum. Ea e bolnavă. Cancerul şi-a făcut duplex în trupul ei. Cu etaj, cu mansardă, cu piscină, garaj, grădiniţă, tot confortul. Confort sporit.
Între timp, a mai suportat o intervenţie chirurgicală, la Bucureşti. Când s-a întors, m-am pomenit cu ea că-mi pune pe masă o pereche de ochelari. Vezi cum îţi vin, îţi plac? Da, da, zi-mi cât mă costă. Nimic, nimic. Ştiam că ai nevoie şi i-am găsit la un preţ accesibil.. ia-i, să-i porţi sănătoasă! O lacrimă şi-a făcut de cap pe obrazul meu. Şi am lăsat-o să văd dacă nu se întrece cu măsura.
Fata asta, of, fata asta se gândeşte că în curând vor rămâne doar faptele ei. Nimic altceva. Se gândeşte la moarte. Deşi îi este extrem de greu, totuşi, face orice pentru a o învinge, pentru a mai rămâne aici, cu noi…
Timpul ei se împarte în boala de acasă şi boala de la serviciu. Acasă are mamă, câine, bărbat, băiat. Noră. Nu-i place să pomenească de ea. Ca de niciuna dintre metehnele ei. Aici vine, se aşază în fotoliul ei de piele în care se pierde în gânduri, cu durerile pe care doar ea le ştie. I se face rău, abia vorbeşte, mă sperii, uneori nici eu nu ştiu ce aş putea să fac. Îi sugerez din când în când să rămână acasă, dar nu vrea. Îi amintesc doar că acolo se poate trata, se poate odihni.
Încearcă şi tratamente naturiste! – îi mai spun colegii, dar ea nu renunţă la medicamentul de o sută de milioane pe lună prescris de medic şi care se pare că este şi netestat! A ajuns un fel de cobai pe care se încearcă remediul, ştie prea bine asta, dar nu se lasă, cu toate că, iată, i-a dat peste cap ficatul.
Îi place lucrul de mână. Până acum un an lucra origami. Cred că fiecare dintre noi avem un suvenir: o lebădă, un pescăruş, un coşulet, un pom de iarnă, o floare. În ultima vreme s-a reprofilat. Face şiraguri, brăţări, accesorii lucrate cu măiestrie. Aşa mai scoate un ban. De medicamente.
Dimineaţa, deschid geamul plin de buline de respiraţie pisicească şi inhalez aerul salin în piept de parcă aş trage, când pe o nară, când pe cealaltă, tot oraşul încă netrezit, cu viciile, cu nemulţumirile, cu visele încă netulburate ale copiilor, cu străzi, copaci, clădiri şi tot ce mai există în picioare la vremea asta. Ca pe un narcotic.
O pasăre ţâşneşte din castan, îmi scutură gândurile puternic şi mă eliberează de noapte cu geaca ei neagră, parcă printr-o magie zodiacală!

Ottilia Ardeleanu

maree

atipică viaţa
doar n-o să facă infarct acum
merg mai departe spre soare
lucrează la drumuri
şi poduri de maree
melcii mai puternici decât sisif
pe lujere ciupite de larve
ca nişte idei fără finitudine

vreau să câştigi ţi-am strigat dintr-o cochilie
aproape blestem
aerul s-a rupt din pieptul meu o reţea de goluri pe care
nu vei şti să le umpli cu dragoste până la refuz
valurilor jazz alto saxophone nu am cedat
cuvintelor sirene doar tu ştii să le potriveşti în golul de
iubire
te-am lăsat să învingi
te-am lăsat

marea şterge amintiri
sapă şi astupă
nimic nu se pierde din tine nimic nu rămâne
metamorfozezi dureri

m-am descălţat de toate umbrele şi umblu aşa
cum mi-a fost dat

ai scăpat tocmai azi
papucul în apă

Ottilia Ardeleanu

(12 sept. 2014)