totul pare să aibă greutate

nevăzută arătare neagră
trăieşte în trupul meu
îşi face nevoile
mulţumită
într-un suflet comod
zi după zi mai intens
mai periculos îşi exersează un fel de
limbaj numai al ei
fără a putea fi imitat
aerul
o greutate pe care sisif de-aş fi
abia o mai suport
lumina nu-mi e nici ea mai uşoară

de când mă ştiu îmi plouă
pe ziduri
ca-ntr-un oraş de poet
cu tristeţea asistată de cititorii lui
niciodată nu-şi schimbă
culoarea apăsătoare

plouă plouă plouă parcă dă la coasă

un bărbat îmi taie calea
nu fac trei paşi înapoi
nu scuip în sân
n-arunc sare pe pragul acestei case
părăsite unde arătarea
creşte mai înaltă decât
singurătatea mea alăptată de ploaie

Ottilia Ardeleanu
(15 mai 2014)