asfalt

mă dăduseră la oraş pentru mai multe şanse
era exigenţă la internat control riguros
nu prea aveai ce să faci
unii săreau gardul de fier
ca să prindă un film o discotecă un sărut ajungeau
cu nota scăzută la purtare de-aia nu mai puteau ei
părinţii îi certau mai luau şi palme în faţa clasei jurau că nu mai fac
ei aş continuau cu altele şi mai şi şapteşpe ani doar o dată
îi ai cum îi petreci

la desen un prof tânăr cu părul peste chelie
pedagog desăvârşit în arta culorilor îmi amintea de
celălalt din gimnaziu a băgat capul pe uşă serios a întrebat
claşa şaşa şe e şuş
în loc de vreun răspuns clocote de râs
mai nou s-a despărţit de nevastă zicea că nu doarme artistic :))

se organizase concurs
desene pe asfalt mă selecţionaseră şi pe mine
o lună în balconul de
vizavi liceul nostru
impunător dinafară viu dinlăuntru temă ingenioasă

în piaţa prefecturii cretele
dădeau bine sub degete solare
pereţi acoperiş ferestre grele
în linii de ploaie profu surprins
nu studiasem pictori de gen

rugată să cedez premiul unei colege
dintr-a şasea cu bust de pionieră
foarte expresiv la vârsta ei gioconda
mie nu mi-a picat bine
zâmbetul opus domnului trestian
într-atâta i-a plăcut
liceul ca unul de artă prin
locul acela istoria picturii în două volume
cu dedicaţie diploma
câştigătoare o poză în care
abia mă recunosc

Ottilia Ardeleanu

pe deal au înflorit salcâmii fără alergările noastre

ne certaserăm
urât
veniseşi în genunchi
nu nu cereai iertare nici îndurare
pentru cele câteva răni vizibile şi nenumăratele nevăzute clocoteam
aş fi putut da drumul cuvintelor de pucioasă
încinse ar fi sfârâit pe timpanele tale pe pielea care
mi se făcea şerpi pe şira spinării când se lipea de mine
nişte canibali trăiau în pântecul meu cât un pumn de grâu
sălbăticisem timpul dintre noi părea epuizat te târai
şi hainele nu-ţi mai erau haine mi se părea că eu sunt lumea
şi mi-era ruşine cu tine gândurile mele te arătau cu zece nemulţumiri
lungi ca nişte degete de păgân de care auziserăm toţi

şi fiecăruia i se potrivea o poruncă
şi niciunul nu asculta
aruncam cu fiecare piatră din mine
cât puteam eu de tare
tu scuipai sânge peste viaţa noastră
iar eu aveam două mii şi ceva de dojeneli
nici nu-mi păsa că înţeapă
ţi le îndesam pe tâmple nu părea să te doară pe mine nici atât
chinul ţi se poticnea în ochi de cer
de acolo se desprindea Dumnezeu
calm şi bun şi grijuliu
încercai să-ţi reiei demnitatea după aprige lovituri cu vorbe
nişte bice pe trup
nu vedeam povara de creştin
n-o vedeam şi pace
majoritatea din neam nu te voia

cum nici pe mine nu mă mai vrea iubirea de sub salcâm florile cad
cu ultime picături de viaţă

Ottilia Ardeleanu

(20 mai 2013-2 martie 2014)