scurtissim tuşeu iubicid între o poemesă şi un poeziu


Recenzie: Singularia Tantum de Luminiţa Zaharia

Cenuşa iernii se vântură dinspre mare şi-napoi. O fereastră deschisă te poate risipi în lume. Poţi să-ţi imaginezi cum gândurile tale fac amestecuri şi combinaţii dintre cele mai nebănuite cu materia în care, minuscul, te laşi purtat, descompus, recompus, cameleonizat în graba indusă de speranţa în a avea o destinaţie măreaţă, nelipsit de impactul cu real-irealul, sarcastic-hilarul şi toate contrariile care se atrag. Inspiri şi nici nu-ţi dai seama câte lumi ai dintr-odată în tine, habar nu ai ce să faci cu ele. Poate de aici stările de bine-rău, îngândurările liber-profesioniste, frustrările euforice, împrietenirea în declin,  amabila însingurare.

Singurătatea e ca o floare care se prinde repede chiar şi dintr-un lăstar furat. Se lasă pe mâna cuiva care o copileşte, o udă, o aşază la lumină şi ea creşte ca nebuna, înfloreşte în perioadele cele mai ciudate din viaţă, se ofileşte pentru scurtă vreme, care înseamnă reînnoire, şi dintr-odată o vezi cum se înalţă către soare, mai dornică de a fermeca, de a epata cu parfumul şi culorile ei. Uneori, se copilăreşte doar pentru a te amăgi cu purtarea ei. Şi te ţii după ea. Nici nu ştii când ajungi la capătul vieţii. Te iscodeşte până află unde ţii poezia, lucrul care îi place foarte mult. Remediul pentru nesocotinţele ei văzute şi nevăzute. Tu o aduci în artă ca pe cineva important. Aproape că este modelul pictorului, muza poetului, cu picioarele ei lungi, talia cât s-o cuprinzi cu un braţ puternic, rotunjimile neciobite şi ochii mari în care te predai.

Contemplu în dimineaţă lumea, dar ecoul privirii mele nu se întoarce de nicăieri. Aşezată pe marginea simţurilor, cât să nu cad în gol, mi se pare că sufletul acesta acumulat de pe la oameni este întocmai râpa în care cel ortoman s-a rostogolit odată cu moartea. Îmi vine să-i strig: hei, tu! ce faci în adâncul tău, te plictiseşti? Ţi-e greu? Eşti nevoiaş? Atunci mi se pare că o pasăre cu ochi de cucuvea fâlfâie aerul şi închid fereastra, lăsând lumea pe dinafară. N-are decât să sune la interfon, dacă ţine morţiş să-mi cunoască singurătatea. Să ştii, este foarte iubitoare, ascultătoare şi dintr-odată foarte cuminte, adică n-o mai uită Dumnezeu prin vecini, se duce la serviciu şi se remarcă. În orele libere citeşte sau se plimbă pe ţărmul oamenilor, mai intră în vorbă cu câte unii, dă bineţe bătrânilor,  mereu le sare în ajutor. I-am pus şi nume: Singularia Tantum. Să nu spui că exagerez.

Deşi nu trebuie să dau explicaţii, totuşi, îţi voi spune că nu demult am cunoscut o doamnă foarte veselă dinafară. Venită din metropolă aici unde apele însemnează fiinţe ca la botez, sunt vrăjitoare, vindecătoare, antinevralgice, m-a luat într-o scurtă promenadă prin împrejurimi. După ceva timp de mers umăr la umăr pe tăcute, neştiind să tăiem panglica, ne-am aşezat pe o bancă şi ne-am lăsat singurătăţile să se joace în parc, printre tufele de trandafiri îmbobociţi. Mirosea puternic a nămol descântător de trupuri şi de dureri, nu ştie omul câte ştie ghiolul. Singurătăţile noastre se înţelegeau foarte bine, ne bucuram că nu trebuie să ne ocupăm de ele în mod expres. Atunci a fost momentul să facem schimb de cărţi. Şi de cuvinte de apropiere. Eu i le-am dăruit pe ale mele, ea, Luminiţa, adică Lu, pe ale ei. Necondiţionat. Mi se păreau diafane pe  lângă ale mele care din piatra realităţii erau făcute.

Ce interesant! Cuvintele ei erau chiar Singularia Tantum, aşa ordonat aşezate între coperţi.

Ce nume cool, mi-am zis atunci, în timp ce mă uitam cu atenţie la pălăria ei din “foaie verde” şi mi-am jurat să-l reproduc în singurătăţile mele. Aliniate, cuvintele săreau de pe un picior pe altul, zicând: “am câştigat o inimă/ dar n-am piept pe măsură/ sufletul îi face respiraţie gură la gură/… am câştigat o cafea cu caimac/ dar trebuie să mă apuc şi de fumat/ şi de sex în tandem”/ “foaie verde pălărie”.

Poeta Luminiţa Zaharia are o singurătate veselă. Singurătatea rămâne înăuntru. Doar veselia scapă fiindcă ştie cum. Două jumătăţi de măr: una otrăvită. Cea mai ipocrit de frumoasă. Şi te tentează să muşti măcar o dată. Suficient ca să mori de savoare. Singularia poetei este de un umor care strânge, frisonant, care înfioară. Un mic monstru cu un obraz neted şi celălalt zbârcit. “raiul nu era, cum v-aţi imagina,/ un iaz plin de peşte/ o lume perfectă păzită de-un sfânt/ avea dealuri şi văi/ buturugi şi bătăi/ de copite…”/ “un om, un cal, un gînd hoinar”.

Ea ştie să trateze lucrurile bulversante într-un fel de ilaritate ironică, unde înţepăturile sunt ace fine de acupunctură: “n-am frică sunt mai bogată am multe frici/ sunt cochetă am două broşe k/ le-am primit chiar de dragobete/ în inima kapitalei învinsă pe kalea victoriei/ în genunchiul stâng/ pe motiv că era mai aproape de inimă”, “kruda realitate face visele de o mie de ori/ mai frumoase, domnule x/ mimez viaţa şi despre mine se vorbeşte în continuare/ a fost sau n-a fost doamnă domnişoara k/ sau viceversa”/ “doamna k”.

Ea ştie să facă haz de necaz, îi place să diminueze dramele vieţii şi să mărească tragicomicul, ca în piesele lui Molière, încât, începi o poezie aproape în lacrimi şi o termini aproape în râs, ori invers, depinde de subiectul propus cititorului: “astăzi e ziua mea/ de nemurire./ nu voi muri astăzi, prin urmare!/ sunt aşa mîndră de mine/ am rezistat chiar crizei mondiale/ crizei personale/ cri cri cri ză/ ca un greieraş rîd de oamenii furnici/ hei, pînă aici!/ se enervează amicii care mi-au făcut tort”/ “o mercedes pentru fiecare”.

Luminiţa “poceşte” sau, cum aş spune eu ca ea, “ludiceşte” anumite cuvinte: “creierul poemovor”/“foaie verde pălărie”, “iubirea este fericirofobă”/ “fobie”, “iubicid retard”/ “iubicid retard”, “poemzia”/ “identităţi schimbate”, “homovoră”/ “troc intergalactic”, “vorbosferă”/ “transcrierea fonetică a iubirii”; ea le generează sensuri hibride, le încadrează potrivit temei abordate, şi asta conferă originalitate şi personalitate poeziei sale.

Tot în felul jucăuş face referire la poezie şi poet, ca o legătură zglobie, de basm, ca un talisman: “eu aş fi vrut să nu las niciun semn/ strigasei invitaţia din urmă/ spre noi, poeţii galeşi, un îndemn/ de-a sfâşia din tine, ca o turmă/ de fiinţe stranii, rău înfometate/ de sfinte frumuseţi ce te robiră…” / “semnul”, “port haine noi de-mpărăteasă/ visînd să par adulţilor frumoasă/ numai copiii mă deconspiră/ şi strigă-n plină stradă, fără milă:/ – uite-o pe baba cloanţa, are suflet de paie!/ metafora ta mă ia la bătaie/ metafora mea se chirceşte în baie”/ “poezie sublimă”, “ca să nu cazi letal din vîrf de pom,/ agaţă-te mai îndârjit de stele…/ e ora când toate zeiţele dorm./ poeţii se hrănesc, privind, cu ele.”“poem desuet”, “schimb tot, culori, coperţi, celule moarte/ şi sexul, dacă este salutar,/ arunc medicamentele şi rujul,/ cos zdravăn fiecare buzunar/ în casa mea – doar flori şi cărţi să fie/ perdelele din suflet le sfîşii/ uşa deschid doar pentru Poezie/ şi-o rog să-mi facă droaie de copii!”/ “curăţenie generală”. Poetul este fie supus torturilor procustiene, fie zburătăceşte pe gânduri şi idei, abramburit până la a se transforma în precipitaţii de poezie: “pricep ades sau numai mi se pare/ dar greu de înţeles e cum nu moare/ poetul/ ca-n procustianul pat/ cînd trag în jos de suflet, ne-ncetat/ grelele cărţi… iar fluturii zglobii/ capul abramburit i-l smulg spre stele/ unde-or să cadă atâtea poezii/ fărîmiţînd poetu-n zbor, cu ele?” / “poetul”.

O poezie nici albă, nici fixă, nici tristă, nici euforică, mai degrabă înţepătoare, copilărească uneori, adultizată în joacă, parcă spre a vedea cum e să fii mare – treburi de fete, numai ele vor să fie prea mature ori dimpotrivă, să pară mai tinere decât le arată vârsta biologică. O metamorfozare în stare lentă, care conţine şi un pic din cerneala poetică: “metamorfoza ta amară/ mi-a răvăşit cerneala-n călimară./ i-am dat atunci dulceaţă/ de nuci verzi./ mătasea risipită-n ceaţă/ s-a scuturat în brazi./ nori siamezi au înfăşat risipa,/ fără veste.” / “metamorfoză”.

Luminiţei îi place să jongleze cu expresii arhicunoscute pentru a evidenţia stări, nostime de regulă, a sugera o idee, a-l duce pe cititor cu gândul la citate din opere ale unor scriitori/ filozofi consacraţi, la aspecte de viaţă relevante etc.: „la 8 fără 5 trecute/ fix”/ „azi fără ieri”, „dau iubirea la radio-şanţ”/ „deturnări”, „ce e-n mînă, nu-i minciună!”/ „… în 2013”, „verba volant”/ „pe stînga, mereu pe stînga”.

Iubirea, un pic naivă, un pic luată peste picior,  este tratată în joacă, amuzant, ca o născocire de copil sau văzută retro, din ochii adultului care încearcă să se mai copilărească, să mai dea curaj, o ultimă şansă acestui sentiment năzuros şi neîmplinit: „cei care nu mai pot să iubească/ stau la rînd, anonimi şi cuminţi,/ cu sufertaşul în mînă,/ la Marele Zeu al Iubirii.”/ „cei care mai pot să iubească”. Iubirea Luminiţei este una complexă. Porneşte în toate direcţiile şi se răsfrânge asupra tuturor lucrurilor şi fiinţelor. Felul în care o mărturiseşte este foarte personal. Aş putea crede că pentru ea, iubirea este „obiectul” pe care trebuie să-l achiziţionăm la un moment dat. Acesta trebuie să existe în orice casă. După gusturi, necesităţi, ambiţii, iubirea poetei se poate confunda, la un moment dat,  cu un caiet de „mărturisiri”, lozul cel norocos, dar nu în viaţă, ci în moarte, ori acel imbold „decapotabil” venit din „contabilitatea” lui Dumnezeu: „iubirea e acest caiet curat/ cu versurile care stau să vină/ un vis nebun cu visul voalat/ cînd te orbesc splendorile-n lumină/ iubirea e un loz de cîştigat/ la loteria opulent-a cerului/ impulsul criminal cînd ţi se strigă:/ nu eşti pygmalionul nimănui/ iubirea? Un imbold decapotabil/ cînd echilibrul s-a atins cu greu/ să-l pupi, că prea a fost ireproşabil/ contabilul lui Dumnezeu!”/ „ce e iubirea?”.

Şi aceeaşi Luminiţa  ne demonstrează că iubirea este un alpinist care atinge înălţimile cele cele mai neaşteptate, cele mai abrupte, fără sfori – la propriu, dar şi la figurat, fără pitoane, acolo unde nebuniile spiritului nu au nevoie de îngrădiri, de sfaturi dinafară, cu atât mai mult de obiecţii, controverse, critici, pentru a se arăta în toată naturaleţea ei, venită uman, nepretenţios, acolo unde „fără de trup, gîndul e numai lumină”/ „pe stînga, mereu pe stînga”.

Tot în concepţia poetei, iubirea se traduce prin bărbăţie, curaj, tenacitate şi se confundă cu el, cel la care visează, cel căruia îi scrie, cel pentru care se copilăreşte, deşi aparent este doar un „portret” prins într-o fotografie: „o fotografie cu un bărbat-/ ar fi trecut neobservat/ altor ochi poate, dar nu mie!/ tablou la care am rămas/ pironită locului/ pradă înminunării şi focului/ preţ de-o veşnicie/… purta un tricou verde/ să nu se distingă cumva de natură./ gîndea – aşa, ca-ntr-o cimilitură!,/ că o singură fiinţă de-l vede,/ o va săruta luuuung pe gură/ o va îmbrăţişa în iarba crudă/ o va prinde în cea mai puternică poezie/ îi va da tot ce va dori să ia/ şi încă pe-atît, prin magie.”… „şi muntele, muntele mă-nfiora/ ca prima iubire cînd te ia pe nepregătite/ pînă şi cerul se însenina/ şi tot ce mă înconjura/ începea, ameţitor, să palpite./ dacă acum mă va săruta?!/ dacă mă va îmbrăca, îndrăzneţ şi timid,/ în fiinţa lui de iarbă crudă?!”/ „bărbat cu muntele în spate”.

Iubirea este starea de concepţie poetică, inspiraţia, muza în persoană, iar când ea nu apare, poeta se simte stingheră, „deposedată” de cuvinte: mă uit la foaia albă/ foaia se uită la mine/ e-atîta tăcere între noi/ că mi se face ruşine!/ unde sunt zilele de-altădată/ cînd mă hîrjoneam cu poezia la propriu/ iar voi mi-o credeaţi figurată?!/ iubirea mi-a furat, în trombă,/ toate cuvintele din dex”/ „lipsă de inspiraţie”.

Iubirea este superioară, se află sus-sus, în eter, pe tărâmul Internet unde guvernează cu zâmbet gălbior, numit ca-n basmele moderne, „stăpânul emoticoanelor” (din moment ce stăpânul inelelor are deja locul ocupat): „aşa m-a vrăjit/ cu un zâmbet gălbior, rotunjit/ (forma de cerc te cucereşte instantaneu/)”… „dincolo de tastatură/ pesemne că avea şi el o gură/ braţe chiar nelucrate în săli de forţă/ o inimă flăcăruie sau torţă/ ochi albaştri verzi candrii miopi/ fundiţă roşie la barbă – de deochi”/ „stăpînul emoticoanelor”, numai că poeta află de legătura superfluă, de înşelătoria sentimentală a stăpânului emoticoanelor chiar de la emoticoanele de la curte: „emoticoanele-mi şopteau că mă iubeşte/ era stăpânul lor absolut/ acest stupefiant necunoscut”… „aveam mintea inima trupul conectate periculos/ în acelaşi triplu ştecher/ voci depărtate îmi strigau că e un şmecher”… „mai tîrziu am aflat/ din surse alternative/ că emoticoanele lui erau nocive/ că le arunca, fără discernămînt/ şi altor femei întîmplătoare/ de pe întregul pămînt”/ „stăpînul emoticoanelor”.

În toată această pledoarie pentru iubire, bărbatul se află dincolo de bariera sufletească, cei doi fiind separaţi nu de o uşă metalică, ci de una şi mai grea, făcută din singurătate: „două fiinţe/ de o parte şi cealaltă/ a aceleiaşi uşi/ ucigîndu-se softly/ aşteptînd/ să se sfîrşească zilele/ cîmpul magnetic/ să cadă iar/ fiecare în lumea lui”/ „killing me softly” sau „tu ai natura ta, om depărtat/ înorbitor de albă, cu furnici…/ eu am o lume din beton armat/ cu oameni mai mici”… „nedrepte oglindiri, nu crezi, iubite,/ pentru doi oameni cu schelet asemeni”/ „tu acolo, eu aici”.

Şi nu în ultimul rând, iubirea este un medicament pentru întinerire: „… iubicid retard!/ se agită bine/ cu precădere în faţa focului/ se ia o linguriţă pe burta goală/ (buricul va tresălta ca sărutat)/ ”… „uite, îl testez acum pe mine, iau tot flaconul pe nerăsuflate/… /răbdare, atîta vă cer, nu e vina mea că acţionează aşa lent/”/ „iubicid retard”.

La Luminiţa, poezia, poemul reprezintă soarele în jurul căruia se rotesc ideile, gândurile cele mai năstruşnice, îmbrăcate în cele mai neobişnuite cuvinte, în haine alese, bine croite. Numai ea putea să scornească un poem al mâinilor precum o dedicaţie sau o rugă, un semn sau pur şi simplu un gest, un imn înălţat nu omului, ci mîinilor care făuresc pentru el: „cu mîna dreaptă/ (numită aşa că se-nchina doar dreptăţii/ şi lucrurilor înalte de pe pămînt)/ bărbatul în roşu strîngea ferm/ mîna de porţelan a fetei neprihănite/ cu sufletul sfînt.”… „cu mîna stîngă/ (cea dinspre inimă, vreau să spun)/ bărbatul roşu îi închidea,/ ca-ntr-o cătuşă caldă de catifea,/ mîna întreagă./ de parcă palma lui stîngă/ ar fi ţipat vieţii înseşi: mi-eşti dragă!”/ „poemul mîinilor”.

Starea de vis a poetei nu este una normală. Ea trece din copilul-femeie în copilul-bărbat. Chiar şi îndrăgostirea nu este numai una fiinţială în totalitate, dimpotrivă, devine o relaţie de intimitate cu natura. Spre exemplu, iubeşte muntele cu acea tandreţe feminină, aproape inexplicabilă: „şi muntele, muntele mă-nfiora/ ca prima iubire cînd te ia pe nepregătite/ pînă şi cerul se însenina/ şi tot ce mă înconjura/ începea, ameţitor, să palpite.”/ „bărbat cu muntele în spate”, „cu ochii numai iris/ mă privea/ avid/ pînă în epicentrul fricii”… „cu ochii numai iris, mă privea/ eliberată (prin deducţiune frumoasă)/ mă urcase pe versantul cel mai abrupt/ mă aşezase în iarbă, şi iarba se ofilea/ muşcase pentru mine o bucată de cer/ să mă hrănească/ şi cerul era acum rupt/ ca tivul unei rochii de mireasă”/ „cu ochii numai iris”.

Dar câte faţete nu are iubirea acestei poete?!

Iubirea, cadru artistic de altfel, este un „dezmierd”, este o tăcere de „teiubescuri” şi chiar un travesti de indiferenţă: „iubirea travestită în indiferenţă/ dezmierdul în sfadă/ coloana infinitului/ în dor circumscris”/ „tăceri în doi”. Iubirea de poet nu este una obişnuită, ea poate transpune chiar şi o „băbuţă de viitor”/ „sunt o băbuţă de mare viitor”.

Între femeia-poet şi iubire există metaforă, există predicat, atribut pe care poeta le evocă în mod constant şi echilibrat. Acestea îi dau curajul să se manifeste, să trăiască intens, să scoată în afară încărcătura poetică. Cea mai interesantă stare descrisă de poetă este cea pe care o simte „cînd năpîrleşte un poet”: „şi tarantula năpîrleşte/ îşi leapădă exoscheletul/ de ce ar eluda natura/ pe măria-sa poetul?!”. Ea simte permanent nevoia schimbării, reînnoirii ideilor, cuvintelor, felului în care se exprimă pe sine. Cum toate vietăţile pământului îşi schimbă starea, comportamentul, „pielea”, poetul de ce ar fi exclus? Nu se supune el, oare, aceloraşi legi universale? O pană de poet trebuie să fie fără reproş. Cât mai aproape de perfecţiune. Când năpârleşte poetul, spaţiul se umple de poeme. Poeme vechi. Altele noi, în ton cu realitatea zilei, cu cerinţele scriitoriceşti, le vor lua locul.

În final, poeta consideră că viaţa ei este formată din numeroase detalii, o aritmetică cu toate operaţiile din care rezultă o singură valoare: singurătatea: „viaţa mea:/ adunări, scăderi, înmulţiri şi-mpărţiri. Soldare./ viaţa mea – o contabilitate a lucrurilor mărunte/ cu rezultat previzibil/ nul/ fără sens.” / „killing me softly”. Ea nu poate fi supărată pe viaţă, totuşi. Ia totul în glumă, ca pe o „reclamă la viaţa eternă”.

Despre motivul singurătăţii vorbeşte printre rânduri, nu poate fi ocolit, ar însemna să se mintă, dar până când?: „sunt otrăvită de toxina singurătăţii,/ carbonizată în atîta nedragoste,/ ofilită de atîta nesomn –/ apă stătută, / apă moartă…/ plecaţi!”/ „killing me softly”.

Luminiţei nu-i scapă nimic de sub ochiul satiric-umoristic: viaţa, moartea, miracolele, femeia, bărbatul, singurătatea, inspiraţia, dragostea, păcatul, iluzia, natura, codul bunelor maniere, visarea, povestea, construirea, zborul, realitatea, Internetul, o plajă întreagă de teme în care presară propria dezinvoltură, culoare, fantezie. Ei nu-i scapă poezia!

Chiar şi titlurile folosite sunt, adesea, bizare: ”/“foaie verde pălărie”, “iubicid retard”, “troc intergalactic”, “cardigan cu clapă”, “în alcatrazul vieţii mele”.

Inimoasă cum am cunoscut-o, ea face şi câteva dedicaţii Singularia Tantum: Floryanei, Cameliei, doamnei “K”, Anei, iubitului internaut, Taniei, bărbatului “cu muntele în spate”, “stăpânului emoticoanelor”, lui “delon şi de niro” etc.

Poezia ei este verb, este pronume, este substantiv… este gen, şi asta o demonstrează în felul ei năzbâtios, incontestabil, în “barbarisme”: ţol-ţoală, vin-vină, bar-bară, ton-toană, viol-violă, cocon-cocoană, drog-droagă cu substraturile respective. A se vedea cum femininul este “incriminat”.

Singularia tantum” închide paginile cărţii într-o notă uşor melancolică, uşor ironică, cu  aceeaşi veselie care transpare din versurile închinate iubirii dintre el şi ea, momente de reproş asupra sinelui mereu îndrăgostit de cine (nu) trebuie: “nu-l asculta pe diable, cînd îţi spune/ să-ţi calci pe inimă – păcat de ea!/ ştim că ai una de rezervă, totuşi/ nici azi nu ai aflat care-i a ta!”. Este un “dialog franţuzit” despre cum poţi trata iubirea, “ grand amour”, această maladie unică!

Sesizez că Lumina, Luminiţa altfel spus, este Singularia Tantum. Într-adevăr, după lectura cărţii, am concluzionat că poeziile Luminiţei sunt Singularia Tantum.

Ne-am despărţit, fiecare cu singurătatea ei de mână. Până la o nouă întâlnire. În cuvinte!

(21 ian. 2014)

io sono quella que sono


gioiello amore per lui non
fa le cose essere per me
più facili
sempre piegata
dei peccati
la sera un angelo cuce le mie ali
dolore con dolore
io compio la sua volontà

gioiello amore rende tutte
le cose essere per me
possibili

di Ottilia Ardeleanu
(16 febbraio 2013)

cea mai grea iarnă din viaţă

nefericirea vine ca marea la minus 20 şi
cerul submarin aerodinamic
prin haine prin piele până la os
barometric sufletul scade
cu o indiferenţă sub linia cardinală

are uşor frânt privirii capul pe spate
ca şi când ar urî
golul din talpă cât să laşi un sărut
cristalizat

petrecut de un lanţ de elefanţi fildeşìi
te simţi mortul pe care au venit să-l jelească
ditamai animalele cu
ditai suflet n-ai să găseşti în cel mai înalt om
de pe planetă

la rând pene de pescăruş încremenite în aer
pe pagini nesfârşit de albe
o imortalizează

Ottilia Ardeleanu
(17 ian. 2014)

Tangerine Tango ori cea care mă simt(e) o altă lume


Recenzie: Tangerine Tango de Camelia Iuliana Radu

Anul se termină cu mine. Anul începe cu mine. Cum  aş spune… Regele a murit, trăiască regele!

E o zi de muncă nouă şi oamenii par noi, deşi îi cunosc de mult. Cred că au o nouă atitudine. Mai relaxaţi, cu zâmbet înnoit, voluntar şi cu tradiţionalul… ştim cu toţii care este acela. Mă salută ca şi când aş fi aşezată pe un scaun important. Cu un aer degajat, convinşi că numai în felul acesta poate începe o lume mai bună. Este un fel de ritual în care preferăm tăcerea, cea care vine din adâncul fiinţei şi se manifestă în simple gesturi, în curajul ori sfiala din priviri. Eu afirm şi confirm naturaleţea lor, dintr-o mişcare subtilă.

Trecuţi prin filtrul începutului, cunoscuţii mei îşi iau soarta în serios. Adică, se apucă de lucrurile încă neterminate. Nu pot începe altceva atâta vreme cât sunt ciuntite înseşi faptele lor.

În aroma necunoscutului, ceva trebuie adulmecat.

Ordonez gânduri. Curăţ ultimele tare ale trecutului. Sorb o gură-două din lichidul acesta al zilei. Când eram copil, ieşeam în curtea abia ninsă, luam în căuş zăpada din fulgi nelipiţi care scrâşneau şi muşcam din ea ca dintr-un codru de pâine. Gustul ei iniţiatic nu aveam să-l mai simt niciodată.

Mi-amintesc, aseară eram prea singură. L-am căutat. Nu mi-a răspuns. M-am îngrijorat, dar până să aflu amănunte, i-am înlocuit lipsa cu câteva minute bune de lectură.

Am intrat în mica bibliotecă şi am luat o carte la întâmplare. A Cameliei. O primisem cadou anul trecut. O răsfoisem şi atunci, dar acum simţeam nevoia să o citesc. Aşa cum aş sta faţă în faţă cu iubitul, la o cafea altfel. Mută.

Tangerine Tango.

O culoare? O atitudine? O semnificaţie? O dispoziţie? Aveam să aflu: o altă lume în trend. O alta!

Totul începe cu o „Dragoste târzie”, dar niciodată nu spune niciodată! Căci niciodată nu e târziu pentru dragoste:

„Apus de soare –

o portocală arzând

pervazul nopţii”, motto al poeziei tangerine tango, un motto al vieţii la culoarea zilei!

Tendinţe(le) Tangerine Tango reliefează un teren al senzaţiilor, o combinaţie de portocaliu, roşu, corai, ca şi predominantă a poeziilor incluse în acest capitol. Şi iată-le: „vânt”ul „oranj-roşiatic”, „pajiştea de foc”/ „Invocaţie”; „jetul portocaliu”, „argila roşie”, „cărămizile sângelui”, „coji de fructe roşii”/  „Argument”; „şalul oranj”, „cutia cu pantofi roşii”/ „Visul”, „un fulg roşu de soare uitat”, „grădinile cu mandarini”, „pigment de oxid de fier”/ „Remediu 2012” – mărturisesc faptul că mi-a plăcut această abundenţă de expresii vii, în ton cu orientările actuale. Poeta alege culori pasionale, cochetează cu ele şi le îmbracă, le poartă cu o anume eleganţă, păşeşte atent pe covorul roşu de cuvinte sau chiar aleargă, cu ţinută de atlet, în întâmpinarea cititorului. Tot ce o înconjoară, tot ce percepe, tot ce simte, ce trăieşte este tangerine tango. Până şi iubirea capătă această nuanţă ispititoare.

Există o „Definiţie” pentru „fructele pasiunii”: „… dacă vei muşca din carnea lor/, vei simţi o răcoare stranie, ascunsă în miezul de foc, / iar ea te va regenera.”.

Urme de Tangerine Tango aflu şi în „soarele mărţişor” din „Context”  – o imagine care conferă, pe lângă feminitate, şi un aer de speranţă, de tradiţional românesc. O trimitere către mitic şi simbolic.

Interesant ca idee este că pe fundalul de portocaliu intens, aproape de roşu, Camelia Radu profilează adesea zăpezile, ca şi când ele ar scoate petele întregii lumi pe care aproape că numai în vis reuşeşte să o vadă undeva lângă perfecţiune: „mai bine rămâi în zăpadă,/ ca într-o minciună uşoară.”/ „Visul”. Obsesia pentru albul zăpezii contrastând cu roşiaticul oranj răzbeşte din mai multe poezii. Zăpada capătă valenţe distincte şi odată cu ea, poeta îşi salvează, pecetluieşte, cuminţeşte gândurile, fiinţa: zăpada care camuflează: „Între timp a venit iarna,/ acoperindu-i tatuajele şi semnele satanice”/ „Visul”, zăpada care îngrădeşte: „Durerea mea are chip de rutină…/ Zăpada a întemniţat-o între garduri/ cu vecini adormiţi, peste care creşte iarba/ şi urlă uitarea”/ „Lamentaţia”,  zăpada care are propriile simţuri: „ce să mai spun despre gustul de zăpadă?/ Are sonor, pori fierbinţi prin care ozonul/ mă năpusteşte albastru” sau zăpada informaţional-culturală: „Fulgii de zăpadă sunt biblioteci/ de unicate, pe care le citeşti doar tu”/ „Povestiri despre Lună, când nu este acasă”, zăpada care îndepărtează, înstrăinează: „zăpada uscată hârşâie sub tălpi străine,/ mă dezlipesc de mama, de casă,/ mă apropii de o planetă nouă.”/ „Exoplaneta”, zăpada care adăposteşte frumosul: „mi-ai spus că în zăpezile din Bucegi/ au răsărit brânduşe cu fruntea fierbinte,/”/ „Aproape oranj”.

Tangerine Tango este o stare de stări denumite prin chiar titlurile poeziilor: „Invocaţie”, „Vis(ul)”, „Lamentaţia”, „Remediu (2012)”, ori un soi de comunicare în exterior, o modalitate de ieşire din sine: „Argument”, „Definiţie”, „Context”, „Fereastra”, „Amurg în grădină” etc.

Camelia Radu trăieşte cumva istoric, se transpune în personajele altor vremi, se „reîncarnează”. Este plăpândă în lumea actuală, un Babilon upgradat: „Durerea mea este vânăt-albastră,/ o lovitură în carnea prezentului,/ un cearcăn sub ochiul obosit… Durerea mea se mişcă în voie, într-o cuşcă de stele,/ între sârme şi vise universale,/ pentru că azi, Babilonul este o imagine, / nu poate fi dărâmat.” / „Lamentaţia”.

Atelier pentru design interior” prelungeşte visul „undeva, între nimic şi mâine”/ „Povestiri despre Lună, când nu este acasă”, ca o încercare de a lucra la tencuirea sinelui şi de a zugrăvi încă o dată, de a redecora interiorul cu tot ceea ce conţine, cu lucruri de mult ştiute, după un stil nou, modern, captivant, cum, de exemplu, se sesizează în „Eva nouă”: „Un fruct rotund să îţi mai dau o dată,/ să recompui candoarea primei muşcături,/ momentul acela în care/ mişcarea gurii mă năştea” sau în „Exoplaneta”: „Rămâne doar strachina de lut în care/ un bărbat singuratic/ şi-a pictat pasărea dimineţii/ la Horezu”.

Desluşim schimbări, ornamente de suflet, „obiecte” care se regăsesc nu neapărat fizic, ci mai degrabă intrinsec poetei, un design personal şi cu personalitate. Dar acestea au rădăcini adânci, mai către începuturile eului şi suportă transformări Tangerine Tango, din care nu lipseşte feminitatea şi idolul masculin, desigur. Aceste transformări sunt stări, o serie de trăiri care se disting în metafore şi sintagme caracteristice unei noi orientări, sunt, aş putea zice, micile alintări din viaţa văzută din perspectiva unei altfel de mode: „Este doar un dragon răsucit pe trupul tău”/ „Argument”, „dorinţelor le dă seminţe din plamă”/ „Întredeschis”, „ţin minte doar cum stăteam împreună/ pe un covor de lână subţire, / prin care nisipul îmi înţepa coapsele”/ „Definiţie”, „iau micul dejun în pat şi răsfoiesc/ jurnalele lui Einstein/ (Ce minunat este Internetul/ fără ieri, fără mâine)”/ „Context”. Cum ar fi putut să uite tocmai de Internet – acest moderator al tuturor, al tuturor curiozităţilor, influenţelor, cunoaşterii, informării, apropierii din distanţă a oamenilor! Şi iată ce revelaţie: „Îţi dai seama că zăpada este paradoxală/ şi seamănă cu Internetul? Îi trebuie/ doar un fir material cât o celulă/ pentru a umfla lumea în peisaje noi, în realităţi/ implacabile.”/ „Visul”. Alte stări sunt descrise subtil: „Durerea mea are chip de rutină,/ de resemnare, o cutie goală, luată de vânt”/ „Lamentaţia”, „Eu îmi trăiesc oboseala de azi/ este o certitudine mai confortabilă/ decât orice scaun/ pe care mă inviţi să stau”/ „Fără proptele”,  şi aşa după cum spuneam, fiecărei trăiri, poeta îi găseşte un obiect din viaţă drept corespondent.

Haute couture” este anunţat încă din primul capitol, în „Remediu 2012”: „Înainte de plecare mi-au spus: ia şi bea,/ pentru haute couture trebuie să fii otrăvită/ până în adâncul lumii”. Intrăm deja în zona lucrăturilor fine, cele care ating, cele aproape intime: „Porţi pe tine un convoi de atingeri necunoscute/ stau ca polenul prinse de gânduri”… „Călătorim împreună, unii în gândurile altora”/ „Aproape oranj”, într-o lume a dăruirii, a nevoii de desfătare mergând pe drumul cuvintelor ca pe drumul mătăsii. O redescoperire a unei lumi vechi aduse în prezent, prin adulmecare: „Nările mele erau năucite de mirosuri noi, din trecut:/ hârtie proaspăt tipărită, stofă englezească, cerneală,/ mătase, levănţică, vin demisec, ceai chinezesc,/… / cobalt, acaju.”/ „Paznicul bibliotecii” – o dedicaţie de Ziua Mondială a poeziei, cum şi în „Fereastra”, pentru Nichita: „Între asfalt şi frunzele copacilor era o fereastră,/ puteai să o intitulezi „Peisaj cu bărbat blond fumând” ”.

Sigur, parte importantă a versurilor sale, centrul Tangerine Tango şi fără de care nu-şi poate explica mai bine sinele, nu-şi poate evalua şi nici etala stările, şiragul acela ca mătăniile: dorinţe, plăceri, năzbâtii, calmul, tăcerea… se manifestă cu aprindere doar în prezenţa lui, a bărbatului, sprijinul acestei căutări şi regăsiri în cuvinte Tangerine Tango: „aş vrea să scriu despre tine, sub salcia nenăscută, / dar nu pot…”/ „Pe marginea apei”.

Uneori, poeta îşi comută rolul contrastelor. Acestea vorbesc, parcă, în locul ei, aduc expresivitate, nuanţare, clarificări: „Dârele bucuriilor m-au tatuat cu miresme/ încă mă înfăşoară/… Locuieşti în tăcere, acolo unde îmi ţin urmele/… eşti marginea unei lumi neliniştitoare”/ „Pe marginea apei”.

Starea de nostalgie apare frecvent în versurile Cameliei Radu, sparge graniţele sinelui. Se simte chiar o nevoie de a lăsa amprenta acestui interior care se doreşte reconstruit în linii moderne, la îndemâna celui care doreşte să viziteze, să achiziţioneze ori să locuiască în poezie, ca într-o casă de vacanţă: „Nu te-am mai văzut/ fumam, când ne-am întâlnit ultima oară./ Între timp,/ pereţii au sublimat în singurătate,/ au adus iarna pe care proiectez uneori,/ un film necunoscut”/ „Povestiri despre Lună, când nu este acasă”, „Aş vrea să scriu despre tine, sub salcia nenăscută,/ dar nu pot…/ atunci când clipesc, lăcrimezi tu şi văd/ o imagine suprapusă, cu tine prin mine odihnă,/ iar literele se albesc,/ devin dinţi de lapte în gura vieţii”/ „Pe marginea apei”. Lipsa celui drag este înlocuită abundent de gânduri, imagini şi amintiri savuroase, de dorinţa de înfruntare a distanţei şi înălţare la nivel de vis a acestora: „Ţi-am visat degetele de argint/ modelau încet, tocindu-se cu fiecare gest./ Treceai cu mâinile peste mijlocul fiecărei zile,/ lăsai urme fine în fiecare rid,/ realitatea devenea apus oprit.”/ „Tango”, „A fost nevoie să plec la capătul lumii/ să ascult vântul străin/ foşnetul copacilor cu frunze necunoscute/… A fost nevoie să plec,/ să am distanţa necesară vederii mele”/ „Urna cu vise”.

Remarc faptul că, dintre momentele zilei, autoarea preferă amurgul, încadrându-se şi el în Tangerine Tango, ca o „spuză roşie”, ca „neaua roşie de soare”/ „Amurg în grădină”. Dar, cu siguranţă nu poate trece peste ziuă, amiază, dimineaţă şi chiar peste noapte – văzută din „Lanuri de stele date în pârg” cum „se adâncea pe sub piele,/ o transfuzie mai puternică decât destinul,/ şi-mi căra în spate oraşul.”. Chiar şi „Poetul a murit, vă spun de la început,/ se lipise de paginile unui amurg./ Fără pulsaţiile recalcitrante, lumea s-a risipit,/ năucă./ Topite între migdali, răsar şi azi nimfe de nisip/ numai cântecul a rămas/ înghiţind portocala pe care ne plimbăm/ împărţind-o în meridiane.”/ „Nimfe”.

În „Prêt-à-Porter”, poeta agoniseşte, în primul rând, „umeraşe pentru haine”, pe care aşază în ordine „ipostazele vieţii”, printre care şi „Măştile singurătăţii”. Se îmbracă la întâmplare, adică îşi pune întâmplările pe ea şi pleacă, „bezmetic”, prin viaţă: „pe bara şifonierului ipostazele vieţii stau agăţate/ le alegem în fugă, încercăm să le potrivim/… să fim în trend, să corespundem”/ „umeraşe pentru haine”. Se pare că nu va putea fi vreodată în pas cu moda, timpul trece pe lângă ea prea repede şi multe dintre haine rămân în şifonier, nepurtate, deşi fiecare îşi aşteaptă rândul şi fiecare are dreptul să fie de folos în felul ei de haină, să îmbrace umanul, să-şi trăiască propria viaţă, ca şi omul. Poate că tocmai acest lucru îi dă de gândit poetei, să inverseze rolurile şi să reconsidere situaţia, să organizeze un alt şifonier de prêt-à-porter în care oamenii sunt umeraşele de pe care timpul îşi alege, de această dată, ipostazele: „pe altă bară/ din alt şifonier, mult mai mare şi mai întunecos/ suntem umeraşe pentru haine/ din care timpul îşi alege ipostazele”/ „umeraşe pentru haine”.

Un alt prêt-à-porter de actualitate este singurătatea. Ea se ia lesne prin copy-paste. Şi deţine mai multe măşti. Ar mai fi tricoul pentru flirt şi cel pentru gelozie: „tricoul tău flirtează, al meu este gelos” şi, bineînţeles, nişte „detalii oranj” à la mode: „un soare alb pe un cer portocaliu”, „năzuinţe/ răsucite în piatra de iacin a verii”, „ramurile unui fulg de nea”, „substanţe instabile, flăcările,/ doar o iluzie a timpului privit de prea aproape.” Se poate considera că uneori, însingurarea vine în favoarea poetei care detestă întâlnirile gălăgioase, aglomerate, unde ar fi silită să asculte alte poveşti de viaţă, uitând-o pe a sa, eul propriu, cu mult mai important./ „Cum să o refuz pe Carmen, de 8 martie”. În schimb, preferă desfătările, cum ar fi petrecerea doar cu sine a unei zile pe care o numeşte a sa şi care ar putea fi chiar oricare dintre zilele cele mai frumoase din viaţă: „Nu fac nimic altfel, astăzi este una dintre zilele mele/ pe care le iubeşti./ Dacă te-ai hotărât să ai una anume,/ în care să îţi fiu sărbătoare, voi şti/ că le vrei pe toate”/ „De ziua mea”.

În „Colecţii de toamnă”, ne reîntâlnim cu decoraţiuni, bijuterii, şi accesorii Tangerine Tango care evidenţiază libertatea simţurilor, evadarea din sine în conformitate cu „instinctele exprimate fugar”, o alunecare „în sensul de după sens”, o tornadă care nu mai poate fi oprită şi din cauza căreia „vom răstălmăci lumea/ făcând-o Dumnezeul miresmelor”, „un consens alchimic”, „minerale ascete, apă şi toleranţă, decădere,/ difuzând în aer arome amărui”, / „Tot ce aş vrea să văd” – poezie care încheie volumul şi totodată închide cercul către primul capitol, „Tendinţe”: „Se cască gura unei tendinţe oranj”, lucru care chiar mi se pare că rotunjeşte, întregeşte şi păstrează culoarea Tangerine Tango.

            Poeta însăşi afirmă că: „Nu sunt nici înăuntru şi nici în afară/ – o interfaţă între două lumi, la fel de străine./ Locuiesc într-un gând de plecare, / un zvon al acestui loc atât de subţire.”/ „Exoplaneta”. Ea este doar un canal de comunicaţie. „Este doar un dragon răsucit pe trupul tău”!

Mă retrag şi eu din paginile de iacin cu acelaşi sentiment Tangerine Tango.

 

de Ottilia Ardeleanu

(13 ian. 2014)

în eter

bărbatul virtual are tot timpul
un motor
de căutare
colindă lumea în viteză
prin pagini ca pe autostrăzi
deschise pe loc

dacă vrea îşi ia un teren îi zice sait
îşi ridică o bibliotecă
şi cheamă prietenii în fiecare seară
să răsfoiască

nu se aude decât sorbitul biţilor
ca o cafea amară
de companie

când taie cineva curentul
ca la cărţi
se însingurează

Ottilia Ardeleanu

(31 martie 2011)

ce este simţirea dacă nu te stăpâneşte până la adevăr

vreau să jertfeşti cuvinte pentru mine
te trimit să le cauţi în cireada lor
taie-le pentru poemul împărat

să ne înghită cititul oamenilor

priveşte soarele
imaginea cea mai poetică
a lui Dumnezeu

bucură-te
de ce ţi-a fost dat
că ţi-a fost dat

tu
cel fără mamă fără tată
tu
cel Închipuit
nu fugi
de suflet cuvintele îmi suferă iar
ca nişte fii răzvrătiţi
arată-le Haina pe care
trebuie
s-o poarte în veac

Ottilia Ardeleanu

(11 ian. 2014)

Leonard Cohen – Hits collection