Adevăruri în format A5, în cod portocaliu, în(că) versete

Recenzie: Versete şi alte adevăruri de Liviu-Ioan Mureşan

Suntem sub zăpezi! – spun cei doi bătrâni pe care îi sun săptămânal să văd dacă mai respiră. Ţin un fel de oglindă cu lupă şi lumină a sinelui poziţionată spre gura târgului. Aşa aflu ce mă interesează. Iarna este mai veche decât noi şi totuşi are atâta forţă. În câteva ore a făcut curăţenie generală. Miroase mai frumos decât cocolino peste tot pe unde a întins cearşafuri albe, scrobite. Aleargă prin toate cotloanele, foloseşte crivăţul ca pe un detergent în spume, şterge orice urmă pământească. O clipă ai impresia că ai murit şi te afli printre îngeri care şi ei au şosele, oraşe, copaci, benzinării, farmacii, bodegi, marketuri, bănci, parcuri, tomberoane, magazine chinezeşti, şcoli, stadioane, biserici şi oameni, desigur, ca să le facă treburile cumpătat şi corect, aşa cum este în lumea lor.

Aceeaşi tipesă mă urmăreşte în tot ce fac. Mă îmbrac eu, că aşa vreau, cu tricou marinăresc şi bolero tricotat negru, şi ea la fel. Mă tund eu cu gheare peste urechi, fiindcă nu pot intra în bucătărie decât dacă arăt bine 🙂, hop şi ea la coafor. Încalţ eu o pereche de botine cu vârf ascuţit pentru că mă avantajează, şi ea! Mă dau eu cu un ruj lila, ea la fel. Singurul lucru pe care nu mi-l poate copia este parfumul personal.

A slăbit enorm în ultima vreme. O fi bolnavă? Îşi imaginează că este o fetişcană la vârsta îndrăgostirii?

Viaţa. Un nume comun, aţi spune. Dar dezbrăcaţi-o de năravuri, cercetaţi-o până la ultima celulă, descompuneţi-o pe litere, disecaţi, aşezaţi-o microscopic şi vedeţi cât este de complexă. V de la victimă, I de la iubire, A de la adevăr, Ţ de la ţipăt, A de la aristotel. Folosiţi orice combinaţie vă vine în minte sau care vi se potriveşte mai bine. VinăIspităAteuŢintirimAdio.

Liviu-Ioan Mureşan, LIM adică, ne propune câteva “Versete şi adevăruri” chiar despre ea, despre viaţă. Fie că este o poveste pe care o citim fiecare la rândul lui, fie că este însuşi adevărul că existăm, fie că este labirintica minciună în care ne încâlcim toţi, viaţa este zestrea dată, moştenirea cu care mergem spre destinaţia ultimă.

În legătura sa cu viaţa, poetul o consideră cartea de căpătâi pe care o parcurgem filă cu filă, de multe ori la întâmplare, acolo unde se deschide. Citeşti şi vezi că este chiar ceea ce ţi se întâmplă ţie, că faci parte din întâmplare sau că întâmplarea era pregătită anume pentru tine. Între filele ei, omul se regăseşte ca personaj al unui basm ancestral, “pasajele” importante – începutul şi sfârşitul -, deschizătoare-închizătoare ale vieţii, confundându-se cu naşterea, respectiv moartea. Unii dintre cititori au răbdarea de a parcurge filă cu filă, de a întoarce adevărul şi pe o parte şi pe cealaltă, tratează cu mare calm lumea, împrejurările, evenimentele, acţiunile, se opresc pentru a se mai odihni un pic, pentru relaxarea zilnică, gândesc, judecă, memorează ori rememorează,  zăbovesc asupra secvenţelor atractive, interesante, ieşite din comun, recitesc pe altele pe care le consideră demne de a fi reţinute, drept pilde poate, neexcluzând faptul de a le transmite şi altora măcar la nivel de idee: “viaţa e o poveste citită de fiecare/ precum biblia sau o altă carte de căpătîi/ pagină cu pagină”… “fiecare pagină întîmplare/ durere mai ales/ fericire/ neputinţă şi aşteptare/ fiecare pagină vis peste care/ se aştern alte şi alte pagini/ şi numai lipsa memoriei ne îndeamnă/ să revenim la pasajele importante/ cum ar fi moartea/ sau naşterea/ unui personaj”/ “Versete”.

Viaţa poate fi considerată, din alt punct de vedere, un drog luat în cantităţi (ne)potrivite, astfel încât să pară altfel decât este, măcar cu un pic faţă de realitate. Cumva frumoasă până la halucinantă. Un drog “administrat în neştire”, cum o numeşte poetul. Acolo unde se depăşeşte doza admisibilă, apare neinvitata umbră a morţii. Dacă ar şti să o administreze! Eficient, cu simţ de răspundere, cu mai multă încredere în sine şi în ceilalţi, cu mai mult optimism! Însă, se poate vorbi despre viaţă în lipsa morţii?

Viaţa are nebuniile şi nebunii ei, are fericire şi tot pe atâta ură. Pe cât de simplu de dus în aparenţă, pe atât de dificil de atins în punctele ai nevralgice; pe cât de îngrădită, pe atât de libertină. Desigur, pe cât de fragilă, pe atât de puternică. Ea este balanţa spirituală, ne trage când în sus, când în jos, într-o legănare de-a dreptul periculoasă: “unii sînt bolnavi nelăsînd/ viaţa să curgă/ devin coautorii propriilor cărţi/ aceştia sînt nebunii”/ “Versete”.

Viaţa poate fi un simplu obiect imaginat de propria minte. Un joc al minţii. O acrobaţie care să surprindă, să trezească admiraţie ori, dimpotrivă, spaimă şi inhibare.  O gimnastică a minţii, a spiritului. Poetul o vede ca pe un “cerc de plastic” prin care putem trece de o parte şi de cealaltă, ca din viaţă în moarte şi invers. Aceasta pare să fie logica nemuririi, din punct de vedere al cititorului care se confundă cu povestea pe care o citeşte sau scrie, care probează trecerea prin cercul născocit: “rotesc în jurul taliei un cerc de plastic/ jucăria mea/ albastru asemeni infinitului/ poarta mea în timp/ şi cîteva minute călătoresc în viitor/ opresc cercul îl ţin în mina stîngă/ mă aplec şi trec dincolo/ îl ţin în mina dreaptă/ şi trec dincolo/ iată cum poţi birui timpul/ joaca aceasta e mai logică decît viaţa/ sînt fericit”/ “Versete”.

LIM îmbină ideile universal valabile cu cele personale, aş zice că personalizează generalul. El nu se uită pe sine şi nu-şi pierde din vedere familia, reperul său existenţial, punctul de orientare în(spre) lume. Copiii sunt universul vieţii. De acolo izvorăsc bucuriile, satisfacţiile, mulţumirea sufletească. Centrul iubirii este soţia. Centrul amintirilor, bunicii. Ei reprezintă filele cele mai importante ale acestei cărţi, viaţa, pe care o scrie cu vorbe şi fapte: “alex a început pe la şase ani/ buchisea cu plăcere/ acum contopit/ anticipează deznodămintele zilelor”/ “Versete”.

Nici munca autorului nu este uitată, ea este doar o reflexie pentru munca omului, oricare om, pentru a-şi face mai uşor de suportat existenţa, pentru a lăsa ceva din zbuciumul său urmaşilor, singurul câştig, de altfel, de natură spirituală: “pagina aceasta e scrisă cu umilinţă/ plină de sudoare şi lacrimi/ fără punctuaţie cu versete lungi încîlcite”/ “Versete”. Paginile vieţii sunt scrise cu durere, dar şi cu bucurie, cu fantezie, în ritualuri personale şi de familie. Viaţa reprezintă un obiect de artă care se modelează, se creează în armonii speciale, originale, reale. Se vrea pictată şi se lasă pictată. Se vrea cântată şi se cântă pe aceeaşi melodie, fie veselă, fie tristă, în concordanţă cu sinele: “la cartea aceasta s-a scris/ s-a pictat/ şi s-au aranjat melodii/ pentru fiecare filă/ treimea nu poate fi contestată/ prin raţiune”/ “Versete”. Viaţa este însăşi rugăciunea pentru viaţă: “de două ziele citim împreună/ o rugăciune pentru reuniunea familiei/ fila aceasta e identică/ pasajele importante le rostim în cor/ precum o incantaţie”/ “Versete”.

Unul dintre adevărurile incluse în acest volum de versete şi adevăruri, este cel al realităţii. Al realităţii induse, inoculate. Al realităţii media. Spre exemplu, subiectul căpuşelor de care trebuie să ne ferim pentru că ele ucid, ele nu iartă, ele nu cunosc iubirea de aproape! Şi apropo de aceasta, ar mai fi subiectul bisericilor care se înalţă “pe furiş”, zidind falsa credinţă a unora, banii altora, prin mila divină şi unde “cei bogaţi îşi pun feţele în icoane cu aură purpurie/ şi numele pe lista  ctitorilor”./ “mă doare”. Apoi, în efectul de seră, pe protagonistul soare, indolent şi tupeist de strălucitor, nepăsător de fierbinte îl doare-n cot de condiţia umană: “mă doare soarele acesta fierbinte/ nepăsarea-i mă doare şi-i invidiez longevitatea/ pentru că nu e om nu e umbră nu se reîncarnează/ ci străluceşte/ cum l-ar durea în cot de condiţia paşilor prin iarba moale/ şi verde.”/ “mă doare”. Deşi pământul, iarba, soarele au câte-o durere, constatăm cu stupoare că ea ne aparţine, ne este transmisă şi nouă. Timpul, ca un sanitar la lucru, ni le va obloji pe toate, cum ştie doar el: “timpul va trece aşa cum numai el ştie/ să şteargă durerile/ umbrele se vor estompa odată cu stingerea soarelui”/ “mă doare”.

Divorţul este un adevăr modern. O modă retro. Respectă cu stricteţe principiul conform căruia, în natură nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se transformă. Poetul se referă la iubire ca la o construcţie ridicată cu migală şi dăruire şi pe care o poţi dărâma cât ai zice “divorţ”. Cărămizile construcţiei se împart la doi, ruina sentimentală şi ea. Copiii rezultaţi din dragoste, liantul căsniciei, sunt cei mai afectaţi. Viciul degradării morale biruieşte: “e nevoie de cîteva ceasuri să dărîmi o iubire/ pecetluită cu sîngele pruncilor/ maturi azi/ şi de cîteva zile e nevoie să împarţi agoniseala/ a douăzeci de ani/ notarul cu faţa lui tîmpă întinde cîteva hîrtii/ pe care nici nu le citeşti” …”de astăzi aşternutul poate fi murdar/ doar cîte o tîrfă/ să-ţi reproşeze/ neglijenţa/ în timp ce o plăteşti”/ “divorţ”.

Despre viaţa ordinară, văzută ca un meniu, ca o modalitate de îmbuibare ori de petrecere (a timpului), LIM exprimă cu dezinvoltură tarele acesteia, slăbiciunile umane vizibile pe care le tratează cu un tăios umor contemporan: “ne-am adunat în grădină să frigem mici/ piept de pui şi ciuperci/  să bem vin roşu vin alb/ să bîrfim cunoscuţii/ şi necunoscuţii/ după cîteva ore am uitat de oameni/ bîrfeam arhanghelii serafimii/ cetele înaripate cu lauri pe creştete/ umpleam cănile cu nectar din cer/ frigeam sentimente”/ “poveste cu oameni şi alte slăbiciuni”. Poetul scoate în evidenţă, astfel, decadenţa societăţii actuale.

Subiectul singurătăţii nu face opinie separată, el este prezent şi la acest poet, în strânsă cordialitate cu moartea “despre temere în singurătate”. Iar „dacă e să se moară/ să se moară omeneşte/ nu cu un os înfipt în gît/ sau atîrnînd de sforile hamacului/ să nu se moară de binedispunere nici de inimă rea/ totul să fie pe neaşteptate/ cum ar cădea tavanul şi numai umbra acestui/ ca ultimă prevenire/”/ „dacă e să se moară” – asta spune poetul, referindu-se la poeţi, la orgolii şi ineficienţa acestora. Mai spune el: „pentru poeţi sînt o infinitate de stări/ în care ar putea muri liniştiţi/ cea mai plăcută este închiderea între coperte/ eventual învelite în piele de animal”/ „dacă e să se moară”, ca ultim efort pentru satisfacerea acelor mândrii personale, uneori fără sorţi de izbândă.

Revoltat că viaţa este „o mare minciună”, poetul atinge nu numai economicul, dar şi social-culturalul de actualitate: „numai filosofia tîmpeşte simţurile/ şi credinţa perfidă că există în toate început şi sfîrşit/ adunat-am generaţie după generaţie informaţii eronate/ pe care ne-am pietrificat raţionamente/ predăm copiilor la şcoală aberaţii/ formăm visători ai nulităţii/ şi ne convine/ să păşim pe trepte imaginare”/ „o mare minciună”. Pentru fiecare mare minciună există un raţionament „pe care iniţiaţii îl stăpînesc şi rîd în sine”. Pentru fiecare mare minciună se nasc marile teorii, „o secvenţă de filosofii” iar acestea, ca şi alte „aberaţii” au fost testate pe şoareci: „ţin în palmă un şoarece mort/ şi asta îmi certifică/ teoria” / „o mare minciună”.

Un alt adevăr este cel al cărţii şi al autorului. Poetul abordează subiectul în mai multe poezii, din mai multe unghiuri. Ba se implică, ba stă pe margine. Ba este cel vizat, ba orientează reflectorul teatral pe alte personaje. Despre poetul aflat în centrul atenţiei publice şi critice şi despre destinul poeziei, putem afla din versurile: „nefericiţi viii ei nu citesc poemele decît să compare/ să tragă concluzii pripite despre poet/ să se amuze să condamne să catalogheze/ reuşitele pe care odată depuse în ramă/ să se depună praful”/ „pentru dincolo”. Despre valoarea unei cărţi şi cum este interpretată aceasta, LIM are o revelaţie pentru sine şi pentru noi, „revelaţia Cărţii”: „s-au lipit filele ultimului exemplar de carte/ şi teama de a nu rupe cuvintele macină amprentele/ sufli introduci beţişoare uscate între file”… „pentru curiozitatea primului preţ/ asta-i valoarea/ revelaţie de muritor murind după revelaţie”. Poetul vede linia de finiş a unui volum, a poeziei în general, undeva mult mai departe, în eter, în cosmos. El se bizuie pe circulaţia informaţiei poetice, doar aşa va putea ajunge la critici, doar aşa criticii vor putea deveni oameni: „dacă tot a murit maria a lăsat testament/ cum nepoţii să-i transcrie poemele pe computer/ şi să le trimită în eter”…”ăla mai neştiutor a transcris/… aşa i-a zis avocatul şi el a transcris… poemele mariei circulă/ şi criticii cred că dacă mai trăia cîţiva ani/ ajungeau şi ei oameni”/ „testamentul mariei”.

Despre adevărul trecerii, aminteşte în „teoria membranei”: „cel mai bine se citeşte în riduri/ gîndul să fie bun cînd priveşti în oglindă/ chipul ce nu-ţi aparţine”.

Speranţa este cel mai îndrăgit adevăr. Oare pentru că ar putea fi ultimul?!: „te sărut cu riscul de  stîrni o furtună în california/ vom face copii şi istoria va sta în mîinile noaste”/ „speranţe”.

Şi pentru că nimic nu e întâmplător, sper şi eu ca Viaţa să fie aşa de drăguţă şi să deschidă cartea la pagina care îi va plăcea cel mai mult.

de Ottilia Ardeleanu

(27 ian. 2014)

Advertisements

Welcome

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: