Cântic de poteraşi de Miron-Radu Paraschivescu

Negre toate sunt pe ei:
flinta scurtă, caii zmei,
sufletul şi ochiul strâmb,
cizma-naltă în carâmb,
capul împietrit, de plumb.

Şi cum vin pe drumul mare,
cu inima-n cingătoare
răsuciţi, iscoditori,
lasă-n urma lor fiori
şi presară groaza neagră
peste noaptea mută-ntreagă.

Trec, dacă li-i gust să treacă
şi în mintea lor descarcă,
de răsună până-n vale,
fum şi stele din pistoale.

Ţigănie, neagră şatră,
ţi-ai pus steag-basmale-n poartă,
în vârful plopilor luna
şi stelele, câte una,
agăţate-n pălimar
ca un galbin felinar.

Ţigănie, ţigănie,
doar cin’ te-a văzut te ştie!
Ţigănie, neagră-slută,
cin’ te vede nu te uită!

Peste bordeiele toate,
cade noaptea tot mai noapte;
din potcoave şi caiele
bat ţiganii sori şi stele.

Un cal necheza şotâng,
izbit la piciorul stâng
şi ţipă cucoşi, de sticlă,
la Cârciuma lui Costică.

La Costică din Hotar,
ciocnesc paharele rar,
ciocnesc bărdace de var,
plâng viorile nebune,
vântul li se-ncurcă-n strune,
şi prin noaptea tot mai noapte
vântul gol fluieră şoapte.

Picaseră la chindie
Sân-Pietru şi cu Ilie
gătiţi ca de sindrofie;
între cer şi-ntre câmpie
şi-au pierdut, zorind să vie,
aurita lor tichie.
Dar dacă e chef, să fie:
s-or găsi în ţigănie
talere de jar, o mie!

Maica Domnului şi ea,
printre stelele-albine,
s-a-mpuns într-un mărăcine,
într-un galbin ţep de stea,
într-o lacrimă de foc
şi cam şchiopăta la joc.

Ţanţoş călca-n urma lor
starostele spoitor.

Luna nouă sta pe zare,
o lebădă plutitoare.

Lunecă prin noapte, moale,
felinare şi basmale;
fragede ca nişte crăngi
dănţuiesc subţiri ţigănci:
pentru mândrii musafiri
dănţuiesc ţigănci subţiri
văluri tremurate rar,
la Costică din Hotar.

Ţigănie, neagră şatră,
cu basmale-n steag la poartă,
stinge-ţi felinarul verde
că potera mi te vede!

Ţigănie, ţigănie,
doar cin’ te-a văzut te ştie!
Ţigănie, rai beteag,
nu te uită cui i-eşti drag!

Lasă-ţi doar vântul vioară
să-ţi mai cânte pe afară!

Peste cheful ţigănesc,
arnăuţi se năpustesc;
plâng, sub iuţile copite,
scânteietoarele strivite.
Vine potera călare,
neagră ca de-nmormântare;
negri sunt, larmă nu fac,
dar pe unde trec e jale
c-au ţesut un zodiac
din fum negru de pistoale.

A rămas acu pustie
veselita ţigănie.

Şi sparg boarea nopţii reci
poteraşii, patruzeci.

Toate au înţepenit;
şi rachiul din clondire,
ca să nu fie pilit,
s-a vărsat într-o tingire.
Peste câmpul negru, gol,
zboară ţipetele stol,
bat călcâiele pământul,
săbii şuieră ca vântul.

Urcă râpe şi poteci
poteraşii, patruzeci
şi din flintă, mii de bice
şuieră-n văzduh alice.

Când au trecut de hotar
i-a strâns bătrânul şătrar:
Sân Pietru avea o rană
şi-n braţe o fetişcană
mai mult moartă decât vie
rătăcită pe câmpie
cu cinstitul Sfânt’ Ilie.

Toată noaptea prin păduri
răsunau împuşcături.

Maica Precista cea bună
muia degetul în lună,
strângea brusturi, bălării,
să-i descânte pe copii
cu scuipat din sfânta-i gură,
de plâns şi spărietură.

Şi potera, neagră fiară,
lasă-n urmă foc şi pară:
a mai mândră dintre fete
avea ţâţele tăiete;
celelalte, despletite,
alergau înnebunite
şi-nfloreau văzduhu-n drum
negri trandafiri de fum.

Când n-a mai rămas bordei,
abia pe la ceasul trei,
luminată-n funduri, zarea
parcă-şi legăna spinarea.

Ţigănie, biet sălaş,
se tot duc cei poteraşi;
pe ei îi înghite drumul,
de tine s-a ales scrumul.

Ţigănie, ţigănie,
doar cin’ te-a iubit te ştie!
Doar în mine mai trăieşti
dănţuind negre poveşti.

Adele – He Won’t Go



and… for me this:
“Easy reading is damn hard writing.” – Nathaniel Hawthorne