de atunci am făcut un pact


nu prea am preţuit apropierea
ne făceam de lucru fiecare în peticul lui de viaţă
fugeam de atingeri ca de un rău de mare
greşeală din greşeală urcam treptele despărţirii prea curioşi
de a şti ce e dincolo prea avizi
tu îmbătrâneai eu te urmam la câţiva ani după
te curbai în suflet după arcada ochiului meu
agil

mai am câţiva paşi să te ajung
să trec pârleazul spre grădina suspendată de un cer prea
liniştit de albastru câte un pescăruş mai coboară
cu veşti sub aripi

respir printr-o amintire cât
o inimă în pragul unui stop
cadru de flori cu un aer deschis
angajează singurătatea mea de-o parte a ta
de partea cealaltă dacă întind mâna aş putea să-ţi
simt tremurul unei strângeri

prea multă aşteptare pe cheiul separaţiei

o veşnicie peste noi de când
obişnuim să ne revedem o
dată la treisuteşaizecişicinci de regrete

Ottilia Ardeleanu

(12 mai 2013)