12. 12. 2012

Sunt foarte puternică. Da, da. Nu glumesc. De când aveam trei ani. Aveam o săpăligă cu care mă jucam. Şi era cam scorţos pămânul pe vremea aceea. Când mă săturam de ea, o rezemam lângă cele mari. La odihnă. Mai aveam o stropitoare. Mă împrietenisem cu ea. Eu cântam de-ale urşilor prin pădure. Ea stropea florile. Cu mâna mea. Nu era ca vulpea. Nici ca dihorul care ne lua hrana de la gură. Odată, am găsit un pui cu piciorul frânt. Mi-am sfâşiat rochia de in pe care o îmbrăcasem pentru prima oară, ca să-i prind oasele sfârtecate. Pe mama a luat-o durerea de cap. Avea mereu migrene. Eu o priveam cu nişte ochi mari în care ar fi încăput şi lacrimile ei. După o vreme, bunicul s-a supărat că aveam viaţa aceea. A luat un cuţit cu plăsele mari. Sau aşa îl vedeam eu. Bunica ne-a făcut o ciorbă bine dreasă, cum numai ea ştia. Simt şi acum piciorul de găină cum umblă prin inima mea făcută grăunţă.
Erau zile când rămâneam de vatră. Frământam. Pâinea era rumenă şi avea o bunătate aşa, de copil. Chiar atunci veneau toţi din câmp, cu feţe arse de vânt. Tata îmi dădea o palmă scurtă peste obraz. Apoi mă lua pe genunchi. Preţ de un oftat.
Mai mult tăceau decât vorbeau. Şi se mai priveau, uneori, cumva, pe neînţelesul meu. Eu încercam să visez cum e să fie frumos în viaţa părinţilor mei. Dar oboseam repede. Atunci, veneau în goană câteva întrebări, iar eu, mai timidă, mă fâstâceam, aşa că, nu găseam răspunsuri. Nici în cartea de poveşti nu am desluşit mare lucru.
Visele mele erau de lut.
La două gospodării de noi, sute de cărămizi stăteau tolănite la soare. Să se coacă. În curând, le venea rândul la o casă nouă. Pentru vecinii noştri. Sub tencuială se găsesc semne de mâini. Şi ale mele. A fost prima şi ultima construcţie. Manuală. Cu oameni în loc de maşini.
Am plecat în lume. Pe treptele şcolii. Am ajuns la ultima, pe vremea aceea. Între timp s-au mai ridicat altele. Cu bani grei. Am lăsat câteva amintiri şi locuri în cimitir. Cenuşii. Pământul, pădurea, casa nu mai sunt. Le-au înstrăinat, rând pe rând. Fără nimic, i-aş putea numi supravieţuitori.
Singură. Prea departe. Şi foarte puternică. Îmi duc, precum melcul, casa în spinare. Şi nu e uşoară. Aparent, să ai unde locui e un fel de noroc. Intri şi faci ce vrei. Cel puţin, îţi dă impresia de siguranţă. Dincolo de cochilie, gelatinoasă, lumea se târăşte. Molcom. Şi fără să ştie încotro.
Iar tu faci de-ale tale. Poezie. Cine mai are timp să viseze este privilegiat de soartă. Pe vremuri, când gândeam, eram luaţi în colimator. Şi gândeam al naibii. Visele de pe atunci mi se trag. La început, o teamă, după un timp, naivitate, mai apoi, speranţă…
Car aceeaşi neîmplinire în fiecare zi. Oamenii, unii dintre ei, desigur, se întreabă cum o duc. Cu grijă, le-aş răspunde, dacă măcar ei nu ar fi foarte grăbiţi să treacă podeţul dincolo de curcubeu.
Dacă totul s-ar plăti în iubire, m-aţi recunoaşte de bogată. N-aş mai avea nelinişti. N-aş mai purta grijile pe dos. Mi-aş permite extravaganţă, lux. Inclusiv acela de a călători. Până la polul opus al sufletului. Nu m-aş speria să ajung în antarctica vreunui om. Nu mă feresc de sloiuri. Îmi pun o haină groasă peste conştiinţă.
Numai că s-a inventat hârtia. Cu valoare. Monopol sufletelor. O suferinţă din care scapă cine poate…
Chiar şi când se dă timpul înapoi, eu fac mereu pasul înainte. Sunt foarte puternică. O spun.
Să mă sugestionez.

Ottilia Ardeleanu

(11-12 dec. 2012)