femeia de veghe

rotea privirea prin noi ca pe o bănuială
ne puneam figuri de sfinte
ai fi zis că păcatul era cel mai sfios
băiat din echipa de fotbal a şcolii
nu scuipa nu înjura
nici semne codificate nu ştia să facă

părea un preot în sutana ei
de ne îndesa întunericul
striga cine a făcut cine a dres
ridicam din umeri
o cruce până în cerul gurii
să plece

odată a aflat de
una se încurcase cu antrenorul
ieşiseră într-o seară în parcul poporului
tragic
toamna le rătăcise cărările
cu frunze şi iubire
se făcuse târziu iar ea
pesemne era prea fericită şi
s-a pierdut în amănunte

când puştoaica s-a întors
smerită şi speriată
ca un clopot de moarte
s-a auzit ultimul ei cuvânt

Ottilia Ardeleanu -7 nov. 2011

cod unic

la început vor vrea să ştie cum o duci, în ce condiţii trăieşti, câţi copii ai, ce şcoli ai făcut, meseria şi unde lucrezi. nivelul de fericire. identitatea ta contează pentru ei. ţi se pare bizar. te simţi incomod să te expui. şi totuşi, identitatea ta se află în spatele atâtor conturi, facturi, contracte. semnate cu bună ştiinţă. uneori, cu un sentiment de împlinire. gândeai pe termen scurt şi erai apărat de încredere.
mai apoi, vor vrea să ştie la ce oră iei masa, cu cine, când te culci, cu cine, ce vorbeşti, cu cine, ce munceşti, cu cine şi te vor supraveghea îndeaproape. asta se cheamă grijă permanentă şi ar trebui să fii recunoscător.
mai târziu, vor elimina alimentele. solide, lichide, le vor înlocui cu pilule care vor simula saţietatea. şi ar trebui să mulţumeşti pentru că vei da jos toate acele kilograme care ţi-au stat pe şolduri, pe fese, pe coapse, în gât, ani de zile. şi te-ai urât. de câte ori te-ai privit într-o oglindă te-ai urât şi ai spart zeci de oglinzi pentru că niciuna nu te arăta aşa cum doreai.
într-o zi, vor desena ce să încalţi vara, ce să încalţi iarna, te vor izola termic, fonic şi vizual. iar soarele va fi doar gaura dintr-o fereastră opacă. se vor apropia şi mai mult de tine, chiar dacă suferi de claustrofobie. iar tu va trebui să te simţi dator.
va urma un impact şi mai mare, acela când ţi se va implanta un cip prin care vei primi, în sfârşit, recunoaşterea pe care ţi-ai dorit-o dintotdeauna. îţi vor urmări fiecare mişcare prin satelit. ar trebui să le arăţi gratitudine pentru că, oriunde te-ai afla, cineva care nu vrea să divulge sinele, din motive de onestitate, te va însoţi mereu şi nu vei mai cunoaşte singurătatea. amprenta paşilor tăi va fi citită de aparate.
iar dacă la bătrâneţe, care nu va mai fi bătrâneţe, vei uita cum te cheamă şi vei sta mult pe gânduri până să-ţi aduci aminte, dacă îţi vei mai aminti, cineva care nu vrea să se deconspire va şti cine eşti. te va striga cod unic.
da, cineva te va priva de toate grijile pe care ţi le-ai fi făcut dacă ai fi fost ca pescăruşul de pe cerul liber văzut printr-o fisură prin care te chiorăşti.

(26 octombrie 2011)

hamac

sireapă colonie florală
escaladă peste acoperişuri
cu pisici lăfăite sub un
bezmetic soare aprilin
pare dus cu pluta
dacă ai putea rămâne o zi întreagă
vâslind ai observa cum cade dincolo
gutuie răscoaptă
pomii fac dragoste
sub curioase insule de verdeaţă
dezvelesc busturi de catifea
oscilez într-o lume fără oameni
atât de aproape de cer încât
să mori mi se pare
cel mai haios lucru

Ottilia Ardeleanu

Am legat… de Marin Sorescu

Am legat copacii la ochi
Cu-o basma verde
Şi le-am spus să mă găsească.

Şi copacii m-au găsit imediat
Cu un hohot de frunze.

Am legat păsările la ochi
Cu-o basma de nori
Şi le-am spus să mă găsească.

Şi păsările m-au găsit
Cu un cântec.

Am legat tristeţea la ochi
Cu un zâmbet,
Şi tristeţea m-a găsit a doua zi
Într-o iubire.

Am legat soarele la ochi
Cu nopţile mele
Şi i-am spus să mă găsească.

Eşti acolo, a zis soarele,
După timpul acela,
Nu te mai ascunde.

Nu te mai ascunde,
Mi-au zis toate lucrurile
Şi toate sentimentele
Pe care am încercat să le leg
La ochi.

Copacii

(31 martie 2009)

Ce frumos se-mpletesc copacii, doi câte doi!
Mi-aduc aminte de primăvara din noi.
Pe vremuri, ca şi lăstarii-nverziţi eram,
În jur, tinereţe şi bucurii presăram.

Ce frumos se-nsoţesc copacii, braţ la braţ!
Le sorb miresmele dulci, cu nesaţ.
Îmi amintesc cum ne plimbam pe alei,
Când eram noi, dragule, tinerei.

Ce frumos se reazemă copacii, unul de altul!
Coroanele le-atârnă de cer – candelabru!
Cândva, şi noi doi ne îmbrăţişam
Şi cuvinte de dor şi de drag ne spuneam.

Ce frumos îşi vorbesc copacii, doi câte doi!
Din creangă în creangă, zboară un cintezoi.
Nu-i mult de când şi noi doi îngânam
Un cântecel şi pe ringul iubirii dansam.

Ce frumos arată copacii, trunchi lângă trunchi!
Din crengi înflorite aş face-un mănunchi!
Mai ştii când la mine tu, seara, veneai
Şi braţe de flori delicate îmi dăruiai?

Ce frumos se iubesc copacii, doi câte doi!
Îmi amintesc de vara toridă din noi.
Ce fierbinte, în noi, clocotea dragostea!
În cer, pentru fiecare, strălucea câte-o stea!

Ce frumos se sărută copacii, muguri pe muguri!
Se leagănă chipul tău pe-ale mele gânduri.
De vremuri trăite odată îmi amintesc
Şi de cât de mult, dragul meu, te iubesc!

de Ottilia Ardeleanu

cuvântul torid

o grămadă de bănuţi aurii se topeşte
într-un cazan albastru
lucrurile devin alunecoase
săruturi lungi

păsări sub propriile evantaie
voinţele oamenilor
se înmoaie lent

poezia curge încinsă
nu cunoaşte decât
un singur anotimp

iubirea

(de Ottilia Ardeleanu)

lumière tu disais / Liviu-Ioan Mureşan


trop peu de lumière tu disais
tu as cassé l’ampoule
pour le mince éclat
tu as coupé tes paupières
fenêtre
pour que ton obscurité
cachée dans des années
sorte

traduction par Ottilia Ardeleanu