Clişeu51: drumul spre o altă viaţă de Ottilia Ardeleanu

 (sunt ceva kilometri)

Pe vremea aceea, în Timişoara era civilizaţie comparativ cu restul.

Eleva cu ochi uşor migdalaţi şi visătoare, dar niciodată lipsită de simţ practic şi de umor, voia cu orice preţ să urmeze acolo studiile superioare. Era de o timiditate excesivă, şi totuşi, foarte hotărâtă. Ambiţia ei era să devină inginer. Nu avea nevoie de meditatori. Din contră. Devenise chiar ea un fel de profesor pentru unii dintre colegii mai puţin pregătiţi în matematică şi fizică – materiile de concurs, cei care doreau, la fel ca şi ea, să desăvârşească o facultate tehnică. Avea acea putere de a transmite iar lor nu le era deloc ruşine să pună întrebări, uneori jenante, pe care nu ar fi putut să le adreseze adevăraţilor profesori, fiindcă s-ar fi făcut de băşcălie, un fel de mettre sur la sellette, cum ar fi zis profa de franceză, maestră în expresii şi care chiar avea trăsături de pariziancă: deşirată, cu păr negru sclipitor, buzele senzuale ţuguiate când vorbea graseiat. S-ar fi dus vestea până la director şi nimeni nu voia asta. În vremea aceea, se cerea seriozitate maximă. Nu era admis să te prezinţi la şcoală fără să stăpâneşti cunoştinţele predate de profesori. Nu ar fi îndrăznit nimeni să nu-şi însuşească un minim de cunoştinţe de bun-simţ. Exigenţa mergea uneori la extrem. Până şi profesoara de sport încerca să facă o artă din orele ei pe care le considera la fel de importante ca limba română. Ehei, când luai câte un opt la fizică, deveneai ilustru şi toată lumea te privea cu admiraţie. Înainte de orele de laborator, era asaltată de colegii care nu reuşeau să rezolve problemele primite ca temă. Le explica fenomenele, ca să le înţeleagă şi ei, le pica fisa, rând pe rând, ca la telefonul din cabina de la poarta liceului. Ce să mai spun de matematică, de chimie, de filozofie… unii dintre noi dârdâiau de frică, chiar dacă învăţau pe rupte.

De aceea, în timpul în care se pregătea pentru examenul de admitere, susţinea un fel de lecţii de învăţare pentru toţi cei interesaţi şi care se ţineau scai de viaţa ei, în felul acesta, cunoştinţele se orânduiau pe rafturile cenuşii, întocmai ca într-o bibliotecă de ştiinţe exacte. Sala de lectură, cu câte un scaun şi de-o parte şi de cealaltă a fiecărei mese cu geam despărţitor, era, în momentele mai relaxante, spaţiul de visare tineresc şi plin de nesaţul cunoaşterii. Ca nişte bureţi aşezaţi în poziţie verticală, absorbeam conţinutul paginilor. Acolo am trăit istoria noastră, acolo am călătorit prin geografiile explorate, am încercat să ne apropiem de poeţi, pictori, muzicieni ori filozofi… Ieşeam din acea încăpere în care, pare-se, existau îngerii curiozităţii, raţiunii şi ai inteligenţei, încărcaţi de o energie pozitivă, din care, cu certitudine, renăşteam în fiecare moment al devenirii noastre. Acolo visam, uneori, la mici cochetării, la primele iubiri, ne imaginam cum ar fi dacă…, ce s-ar întâmpla de nu… şi altele, care dovedeau fragilitatea vârstei şi, încă inocenţa, dar şi curajul pe care îl arboram, neştiind că dincolo de zidurile înalte, groase şi terne se petreceau atâtea lucruri confuze, greu de închipuit de nişte adolescenţi cu idealuri, ca noi.

În vacanţe, unchiul de la oraş trecea pe la cămin şi o lua în maşina lui, un trăbănţel – din spusele ei, niciodată nu s-a priceput la mărcile auto, aşa încât, dacă o întreba cineva, răspundea că se deplasează cu pobeda. În tot drumul până la casa părintească, acesta, care terminase Facultatea de mecanică din oraşul de pe Bega, îi povestea despre tot felul de lucruri, cum ar fi, spre exemplu, despre forţa portantă, ori despre regula burghiului sau despre motoare cu ardere internă şi multe altele, încât, ciudat pentru o fată drăguţă şi mult prea la locul ei, îi plăcea să discute în amănunt şi reuşise să înţeleagă aceste fenomene nu tocmai la îndemână. Se înţelegeau de minune şi se apreciau reciproc, ea, pentru că i se părea un tip care ştia multe şi, mai ales, ştia să împărtăşească şi altora, el, pentru că vedea în ea o viitoare femeie inteligentă, simpatică şi ambiţioasă. El era, de fapt, motivul pentru care dorea să meargă în oraşul trandafirilor, să-şi continue studiile, să cunoască o lume nouă, altfel decât ceea ce trăise şi simţise până atunci.

La ţară, locuia cu mama şi cu bunicii. Tată nu mai avea. Murise pentru sufletul ei. Mama era bolnăvicioasă şi mereu tristă, cu gândurile departe de realitate. Într-un fel, nu se putea bizui pe ea. Considera că ea era cea care trebuia să facă ceva ca să o scoată din acea stare. Nu prea ştia cum şi era descumpănită. Se hotărâse să găsească o rezolvare numai că, în vara aceea era preocupată de examenul de admitere, apoi, mai erau şi muncile din curte, de la câmp la care era datoare să participe cot la cot cu restul familiei, adică bunicii, care erau destul de în vârstă. Ziua muncea, iar noaptea, când se mai auzea doar bâzâitul gâzelor şi poate fluieratul vreunui flăcău întors de la curtat, studia.

Examenul a trecut cu oarecare emoţii, mai mult la înscriere decât în zilele destinate concursului. În toată perioada, a stat la nişte cunoştinţe, în Lahovari, într-o cămăruţă de 3 pe 3, joasă şi întunecată de parcă norii numai aici se adunau la şuetă, iar când tuna şi fulgera păreau să fie doar vecinii de alături care scufundau necazurile în câte un păhărel de palincă şi se minunau când vedeau cum ies la suprafaţă. Povesteau şi oftau cu atâta patos, că se mohora vremea, oamenii deveneau închişi, cădeau zăvoarele, se stingeau luminile…

Ea se uita în tavan unde moţăia un bec, de cât să fi fost oare, probabil de 40, atât cât să vezi să nu te loveşti de masă şi de scaunele stând faţă în faţă fără să-şi spună nimic. Nu putea să doarmă. Se gândea la atâtea lucruri. Dorea să intre la facultate… Pe aici, lumea era domoală, respectuoasă, îngrijită, aproape de vestici…

A trecut. Cu bine. Avea de aşteptat vreo două săptămâni, timp în care îşi propusese să-şi revadă colegii de generală.

Când a sosit poştaşul cu vestea cea mare, la difuzor tocmai anunţau o melodie pe care o interpreta, de pe când era într-a opta. În sat, era un profesor care făcea înregistrări audio, pe bandă magnetică. În fiecare luni, pe postul local se transmitea un program muzical dedicat sătenilor. Pe acest fundal, ea a deschis plicul care tremura uşor în mâinile curioase. Rezultatul era pozitiv, desigur, toată lumea fericită. Mama se simţea, dintr-odată, foarte bine. Bunica îşi ştergea lacrimile. Bunicul a dat fuga în beci să scoată o sticlă de vin de butuc păstrată special pentru a sărbători reuşita.

Când a trebuit să plece pentru câteva luni de zile, a târât tot drumul de inima care îi rămânea în urmă. În locul ei, o greutate. Abia putea să-şi ţină lacrimile. Tristeţea se pusese de-a doua în gât. Prin geamul compartimentului, fugeau din calea ei casele, câmpiile, pădurile, turmele, timpul. Un şuierat, şi tot ce-i aparţinuse zburase ca un balon căruia îi dai drumul în aer.

După prima sesiune, bunica trecuse dincolo. Ultima dată când o văzuse, a fost înainte să ia trenul.

Drumul înapoi a însemnat un bob de tămâie aprins cu toată văpaia sufletului. Învelit într-un pled de iarbă presărat cu stânjenei, mormântul aducea a cea mai bombată linişte peste care putea să dea după şocul recent. A rămas aşa, cu trupul arzând ca o candelă, până ce un corb s-a instalat în cireşul crescut ca o tristeţe pe aleea care separa pe bunică de lumea aceasta.

 (13 feb. 2011)