Clişeu50: copilul zilelor mele de Ottilia Ardeleanu

(mă nasc şi mor cu fiecare dintre ele)

Zilele sunt dureri suportabile, uneori.
În fiecare dimineaţă îmi întreb ziua cum se simte. Sunt o sarcină dificilă pentru ea. Nu vreau să mă nasc, cu toate acestea, chiar când zorii dau să intre ca un forceps care nu ştie decât să despice, durerea ajunge până în ochi.
Deschid, privesc în afară, ca prin lichidul amniotic şi, deodată, mă sufocă mirosul de lume iţită din ziua fiecăruia.
Nu ne naştem toţi în acelaşi timp. Unii zăbovesc nu din cauza sorocului, ci pentru că se tem, presimt ceea ce îi aşteaptă. Lumina. Şi după ea orbirea, neînţelegerea, delăsarea, plictisul, indiferenţa, singurătatea…
Când sună ceasul, ţâşnesc cu moalele capului înainte, mă izbesc de lumea cea nouă, ca şi când niciodată nu m-am mai lovit de ea. Ca de zidul chinezesc. Articulez ceva care aduce a scâncet, dar sunt un copil abandonat, fiindcă nimeni nu vine să vadă ce am.
Mă întind ca un pui de pisică albastră, ori poate am încă ochi de lapte din moment ce nu disting decât umbre şi nicio culoare. De fapt, culoarea, pentru mine, înseamnă o pată foarte neagră în cenuşiul de cer intoxicat.
Ca să ajung la sânul zilei, mă târăsc atrasă de pofta pe care mi-a deşteptat-o gândul la forma plină, la mirosul de dulceaţă cremoasă care-mi va unge buzele
Mă împiedic de tot ce mi-a pregătit: pantofii, hainele care nu au culoare, covorul pe care stau pe burtă când citesc, pragul ca un dâmb uscat, uşa masivă cu vizor.
Dincolo, e strada. Mă întâlnesc cu zilele celorlalţi. Incolore. Dintr-odată simt cum doare. Sunt durerile creşterii: gândesc, percep, înţeleg şi mă întristez.
Acţionez ca un cancer, omorând în mine plăcerile, bucuriile, tot ceea ce ar face fericită ziua mea. Ea mă acceptă ca pe un autist.
Uneori, pare că înţeleg cât o doare!

(13 ian 2011)


Advertisements