clinica de cardiologie de Ottilia Ardeleanu

http://www.mesagerul.ro

Sunt din ce în ce mai sigură că timpul, în trecerea lui, lasă cele mai victorioase urme în inimă, fortăreaţa asediată de inamicii existenţiali.
Primele simptome au apărut la sfârşitul iernii, când toţi se pregăteau să surprindă fuga anului 2010, ca pe un infractor internaţional care apare şi dispare o dată la trei sute şi ceva de zile. Pare că de mult îmi dădea târcoale, deasupra inimii, un vultur în ghearele căruia viaţa devenea o captură preţioasă, un trofeu.
I-am mărturisit unui amic despre micile mele clipe de întuneric, mici eclipse de viaţă din care nu se ştie câtă vreme aveam să mai scap, dacă nu făceam nişte investigaţii.
L-am rugat să-mi recomande un medic sau, dacă are vreme, să mă asculte chiar el, la cabinetul particular. Nu a stat nicio clipă pe gânduri. A doua zi m-a dus acolo, la „Tratamente pentru inimă”.
Am intrat, cu strângere de inimă. Nu voiam să mi se spună că sunt prea suferindă, o ştiam, deja, de mult. Cred că asta mi-ar fi accentuat boala. Mă temeam de multe lucruri, cum ar fi să mi se impună să renunţ să mai fac una-alta. Să mi se spună că e grav, că nu mai am şanse. Să mi se interzică diverse…
Înăuntru erau o stagiară şi trei medici specialişti. Se întruniseră pentru o şedinţă matinală, se pare că făcea parte din programul zilnic. Era momentul propice pentru examinarea organului vital care, iată, îmi dădea de lucru.
M-am aşezat pe fotoliul din faţa lor, m-au ascultat, m-au întrebat, au discutat între ei, au dat semnificativ din cap, privindu-se cu înţelesuri, apoi mi-au prescris: o doză de cuvinte pentru aritmii, dimineaţa, un elixir pentru revigorarea iubirii, în limita parametrilor admişi pentru presiunea arterială, iar seara o tabletă împotriva colesterolului – factor principal al dereglărilor metabolice.
Amicul meu mi-a explicat că, pentru evitarea stresului cotidian – duşmanul numărul 1 al sănătăţii, în general, trebuie „Să fim rezonabili”, să respirăm viaţa profund, să învăţăm să trăim din ceea ce ne-a fost dăruit: „Covorul pe care trăiesc e la 30 de centimetri de sol./ Cu picioarele spălate, în chiuveta înălţimii,/ păşesc cu sfială./ Am adus întreaga mea avuţie aici,/ avuţia mea spune poveşti despre un covor fermecat/ pe care poţi păşi încălţat./ Urmele paşilor trec dincolo,/ dedesubt,/ se lipesc solului./ Atunci vom păşi pe iarbă şi pietre,/ vom atinge urechile de gheţari,/ nu se întrevede.” („Mai sus cu 30 de centimetri”).
M-a sfătuit să nu fac exces de iubire, ea vine oricum singură, când vrea, de acolo de unde numai ea ştie şi nu aşteaptă invitaţie specială. E o pemanentă sursă de întrebări: „mă iubeşte/ nu mă iubeşte…/ îmi smulg unghie după unghie/ nu mă iubeşte/ am zece degete fără unghii/ le înfig în pământ să prindă rădăcini/ poate lăstarul meu/ va avea mai multe mîini/ va smulge mai multe unghii/ şi va găsi liniştirea.” („De dragoste şi de suferinţă”).
Tot el mi-a confirmat că „Femeile şi bărbaţii au statut special”, povestindu-mi, un pic, din propria viaţă: „femeia mea are gândirea rotundă/ eu o am ascuţită/ eu am simţul posesiunii./ credeam că e defect masculin/ până ce m-a cuprins/ în căldură/ şi mi-a zis/ bărbatul meu./ femeile şi bărbaţii au statut special/ se respectă prin dragoste./ femeile şi bărbaţii se pătrund/ ca o sabie/ într-o sferă/ a sentimentelor.”.
Nu ştiu de ce, m-a cuprins o seninătate, o linişte interioară şi cordul meu era cuminte, cel mai cuminte „mecanism” de viaţă. Se pare că medicul acesta tânăr, Liviu-Ioan Mureşan, stăpânea terapia cuvintelor.
La un moment dat mi-a spus: „Să fim rezonabili în dragoste”: „mă simt o bucată de china sădită cu orez/ milioane de oameni mici cu ochii mici/ un soare mic cu raze mici/ pe care vântul o bate puternic până o usucă/ aşa mă simt în momentele în care îţi deschizi braţele/ să mă primeşti lângă sînii tăi uriaşi/ din ei curg două râuri de lapte în două vase mari/ atît de mari încît orezul din china ar fierbe molcom cu spumă/ oamenii cu ochii cât boabele de orez s-ar sătura cu laptele tău/ cu orezul lor şi bucata aceea de china ar creşte printre picioarele noastre/ precum bunăstarea./ nu clipi ochii mari şi mirarea ochilor tăi cât toţi ochii mici ai chinezilor/ îmbătaţi de sake şi lapte/ nu clipi ai isca un cutremur cu milioane de victime/ nu merită pentru o simplă îmbrăţişare”. Atât de puternică poate fi o privire, încât să semene unui întreg teritoriu de iubire?!
Va să zică, dragostea e tămăduitoare dacă o strecurăm sub formă de pilule, la mesele principale. Un calm desăvârşit m-a înstăpânit. Îmi simţeam pulsul regulat.
Am ieşit în curte şi am făcut câţiva paşi pe aleea cu borduri văruite şi gard viu pe care tăifăsuiau câteva păsări vorbăreţe. Voiam să meditez un pic, înainte de următoarea examinare.
Când am revenit, în cabinet era doar medicul cel mai în vârstă, un om cu prestanţă, se vedea de la prima privire. M-am aşezat. În faţa mea, pe perete era o inimă cât un pepene roşu anatomic, părând să reacţioneze la cuvintele: „a iubi înseamnă a trăi înăuntrul celuilalt”. Cum ar fi să ai o inimă mare… Am zâmbit de gândul acesta năstruşnic.
Apoi, ca şi când ne-am fi cunoscut de o viaţă, în timp ce pregătea cele necesare pentru a mă supune unui test de efort, a început să-mi povestească din propria adolescenţă: „deşi ştiu că viaţa începe de aici şi/ se agită să iasă ca lumina din/ felinarele uitate-n ferestre/ toamna/ sunt trist şi incompatibil cu/ secunda în care am iubit pe/ jumătate de bancă/ în seara aceea târzie/ cafeaua mi s-a părut/ cel mai firesc gest/ pe care l-am făcut/ când am cunoscut-o pe Ana/ în cafe-barul din gară/ întâmplător sau nu ne-am privit/ era dragoste la prima vedere/…” („puţinul din adolescentul din mine a rămas acolo”). Teodor Dume, căci despre el amintesc, avea un aer patetic atunci când povestea despre sine, cred că aşa, în general, este o persoană foarte sufletistă.
Continua să povestească: „aveam o încredere oarbă în oameni şi/ iubeam florile pisicile şi câinii/ iubeam zborul şi ferestrele/ deschise larg/ o iubeam pe mama/ îl iubeam şi pe Dumnezeu/ dimineaţă la amiază şi seara/…” („o singură dorinţă”).
Se pare că pentru a prescrie un tratament cu iubire, doctorii aveau propria experienţă în domeniu. Dar, inimii de ce îi dai iubire, din aia vrea mai multă. O fi bine să devină dependentă de acest sentiment?!
„fac parte din gaşca băieţilor de cartier/ care au iubit/ nici nu ştiu cât de mult şi dacă/ am făcut-o într-un anumit fel/ doar acum încep să înţeleg/ iubirea e ca o ceaşcă de cafea/ savurată dimineaţa devreme/… / mi-ar plăcea ca într-o zi/ să am curajul să privesc tabloul în care doi oameni îşi jurau/ să se iubească acum şi încă o viaţă/…” („să nu spui niciodată nu”).
Da, da, să nu spui niciodată nu, fiindcă „Cel mai frumos lucru inventat/ de Dumnezeu este iubirea,/ singura existenţă supremă/ fără de care omul s-ar ufoca/ în propria superficialitate…/ e ca un labirint şi nu întâmplător/ timpul dintre iubire şi om se măsoară/ în fericirea celuilalt…/ de aceea iubeşte chiar şi atunci/ când suferi pentru că în tine/ trăieşte o lume…” („a iubi înseamnă a trăi înăuntrul celuilalt”).
Un cardiolog are mii de inimi, cîte una pentru fiecare pacient. De aceea, „am putea merge umbră lângă umbră/ fără să ne urmărim paşii/ fără nicio întoarcere/ în spatele drumului/ până dincolo de biserică/ spre răsărit/ dacă ţi-ai aşeza inima/ între mâinile mele/ aplecate peste trup/ ca o dorinţă/ sub clopotul uitării/ conştient să vindecăm/ întâmplarea cu ritmuri/ lente de sărut/ ce ştiu/ să abată/ liniştea mută/ să căutăm în noi/ imaginea zilei/ în funcţie de dorinţi/ să organizăm un flagrant/ nu contează cine se sacrifică primul/ apoi strigă-mă încet/…” („am putea…”).
O vreme, am rămas în reverie. Apoi, am făcut testul – conectată la nişte fire ca nişte picioare lungi de păianjen cu lipici la capete – decojind, în muţenia mea, albul din pereţi, din tavan, halate, notesuri, etichete şi crinul regal. Privind în adâncul pâlniei albe, mi-am amintit că atunci „când treci pe la mine/ flori de cireş/ deschid/ inimi/ reverberează/ gândurile/ gânduri/ susură prin pereţi/ de aici corăbii de vise/ pornesc în viaţă/ cu vele împăunate/ mălăiaţă/ luna atârnă de gâtul liliacului/ din cer o muzică sfârâie/ a vrajă/ scântei/ doar în suflet” („există o vreme…”).
Uf, am devenit, deodată, foarte melancolică, probabil bâzâitul pe frecvenţe nebănuite fiind autorul acelei stări: „toamna aceea s-a întins rece/ pe linoleum/ făceam dragoste/ ploaia bătea speriată la uşă/ râcâia cu unghii vineţii/ nu aveam nicio pătură să-i dăm/ eram fierbinţi/ ne frigeau buzele tăciuni ne aţâţam/ unul pe celălalt/ în vaze tufănelele se zburliseră/ lumina se chircise într-un colţ/ noi alergam unul prin celălalt/ nu ne păsa că toamna avea frisoane/ şuiera vântul pe sub uşă/ felinare sfioase ochii/ se aprindeau candele/ cu suflet/ ne ţineau de cald” (“cândva toamna se încălzea prin noi”).
Am revăzut frânturi din acea zi mohorâtă când “ne-am certat/ ploua vrăjmaş/ am ieşit în fugă/ pământul mă urmărea/ îmi lua amprente/ rămăsesem fără vorbe încă sângerau/ hainele ude trădau nelinişti/ mă prinsese noaptea/ ca o fundătură/ conştiinţa mi-a pus cătuşe/ ucisesem/ înainte de a înţelege/ce e dragostea” (“în acea zi mohorâtă”).
De multe ori, în plin proces de conştiinţă, îmi spuneam că trebuie să-mi deschid inima, să las oamenii să intre să mă cunoască, să-mi vorbească în ritmul pulsului meu, regulat sau nu, după cum le sunt intenţiile, reacţiile. Şi, într-adevăr, “azi/ inima mi s-a deschis/ către oameni/ pentru prima oară s-au interesat de mine/ m-au atins uşor înmuindu-şi degetele/ în sângele meu/ şi m-au scris cu un fel de lumină/ au pirogravat un sentiment/ mai multe/ până au dat forma care/ să-i sensibilizeze/ apoi m-au închis/ ca pe o carte/ cu semn/ ” (“poemele din dreptul inimii”)
Pacienta eram eu, Ottilia Ardeleanu, şi toate durerile din nopţile albe, din trecut şi trecutul apropiat, se adunaseră în inimă, o inimă deschisă, după cum vă spun.
La un moment dat, s-a apropiat de mine un medic tânăr, care m-a surprins nu neapărat prin statură, cât prin alură şi felul în care îşi ţinea mâna dreaptă pe inimă, ca şi când el însuşi avea o suferinţă. M-a întrebat despre manifestările inimii şi dacă simt şi alte efecte. Când, unde, cum… despre crizele de angină pectorală, dacă sunt fumătoare şi dacă am suferit vreodată de singurătate.
Îmi spune, fixându-mă: “știi singurătatea nu e așa de umilitoare/ e chiar sățioasă. ieri o salată de fructe azi un ceai indian/ piper cuișoare mâine cine știe” (“să-ţi povestesc despre mine ile…”).
“chiar aşa/ singurătatea şi o găleată cu apă curată/ dintr-o fântână adâncă adâncă/
o pui pe pământ te apleci peste ea să-i/ simţi răcoarea şerpuindu-ţi pe buze pe gât
dar/ brusc te opreşti îţi priveşti chipul/ apa tremură grav şi năuc ochii tăi îi/
imită mirarea şi nu/ nu e nimeni prin preajmă/ doar singurătatea se roteşte aici/ înăuntru/afară” (“mda, îmi închipui singurătatea o găleată/cu apă limpede dintr-o fântână care s-a coborât/adânc în tine/cumva”).
“nu ştiu ce dracu e cu mine/ nici nu pot să-ţi mai spun pe ocolite/nu mai pot/ /
singurătatea n-o mai pot prinde într-o formulă/ cerebrală/ aşa, pe gustul tău/ durerea asta n-o mai pot agăţa în cuier şi o/ rostogolesc după mine către acel punct fix/ acea fericire grasă care să ne înghită cu totul” (“jurnal de august”).
Nu ştiu ce i-a venit să povestească despre el: “sunt unii care se plimbă cu taţii pe pajişti/ ascultă pământul într-un mod ciudat îşi înfig/ unghiile în lut şi cheamă adâncul/ alţii îşi caută chipul în găleţi cu ape neliniştite/ sapă fântâni până dincolo de moarte/ şi se întorc cu prăpastia în sine/ şi-o poartă ca pe o casă uimitor de sfântă/ eu nu/ nu mă plimb cu trecutul/ nici nu vorbesc cu cerul/ cu profunzimea asta grasă din fiinţe/ între cer şi pământ sunt doar eu/ nu caut nimic pentru că m-am obişnuit să/ nu te găsesc/ mi-e teamă să-ţi mai rostesc numele/ am învăţat să mă iubesc sincer/ ca pe ultimul om care trăieşte/ pe dunga asta aglomerată dintre/ viaţă şi moarte ” (“nu”)
Dar doctorul acesta se hrăneşte cu prea multă singurătate, mi-am zis. Da, da, eram din ce în ce mai convinsă că acest tânăr, Alexandru Gheţie, are propriile aritmii. Dar, nu-i aşa, şi medicii sunt oameni! I-aş fi spus să se trateze cu poezii de dragoste, doză dublă, dacă am fi inversat rolurile!
Între timp a apărut doctoriţa stagiară, Vali Slavu. Pentru o electrocardiogramă. “am pierdut/ o groază de timp/ făcându-mi analize/ abia după ultima electrocardiogramă/ diagnosticul e clar/ inima mea are/ o groază de iubire/ nu înţeleg/ de ce să-i fie groază/ doar i-am spus că/ iubirea/ e cea mai poetică modalitate/ de a face infarct” (“Ekg”)
S-a uitat îndelung la diagrame, apoi, cu un zâmbet, mi-a mărturisit: “ştii/ mi-e dor să desenez/ îmi voi înmuia degetul arătător în iubire/ ca într-un borcan cu miere/ şi voi desena un zâmbet/ în dreptul inimii tale”. (“desen”).
Apoi, ciudat, mi-a vorbit despre unităţi de măsură ale iubirii, ca şi când s-ar fi stabilit noi reguli de a iubi fără să fie afectat muşchiul cardiac – “deciiubire centiiubire miliiubire”: “ca să adoarmă/ unii numără oi/ eu chem la raport visele plecate în exil/ unu’ două trei…/ când se aud strigate/ vin la mine / ca un regiment de soldaţi răniţi pe câmpul de luptă/ întorşi acasă după o bătălie pierdută/ ultima oară/ cu un gest ocrotitor/ le-am strâns în pumni atât de tare/ încât mi s-au scurs printre degete/ rămăsese doar mirosul lor de mucegai/ ce rost mai avea să poposesc într-un vis fără vise/ m-am trezit într-o coajă de nucă/ nuuu/ acesta nu e tot un vis/ e viaţa/ tot mai neîncăpătoare şi mai seacă/ cine poate şti/ câtă iubire încape într-o coajă de nucă/ iubirea/ unitatea de măsură a vieţii/ nu are submultipli/ şi oricum/ eu nu aş avea un regat/ să-l dau pentru o centiiubire de viaţă…”
Orice suferinţă se poate trata în vreun fel. Pentru inimă, însă, caut remedii naturiste: “caut/ prieteni de suflet/ suflet de prieteni/ întru alinare/ ” (“mica publicitate”)
Mă întreb ce se întâmplă “când nu mai este timp pentru iubire”?!
“când iubeşti/ înfloreşte aerul/ în grădina adormită/ ochii deschişi sub lacăte/ adună polenul/ cu mii de priviri/ miroase a levănţică/ cerul îşi potriveşte/ cămaşă nouă de trandafiri/ coboară/ ca o fecioară/ în inima ta/ îi deschide ferestrele.” (“Când iubeşti”)
O reţetă de liniştire şi visare, cu levănţică sub pernă, mi-a fost prescrisă chiar de medicul specialist Ioan Barb.
El a afirmat că viaţa trebuie să fie “o poveste de dragoste”: “Încă mai caut/ în tine un drum/ o potecă/ o linie pe care/ să-mi ţin echilibrul / caut un reper/ o lacrimă/ din iedera de pe cuvinte/ o bucată de cremene/ să o ating dimineaţa de inima ta/ până ce va scânteia/ caut o cochilie/ în care timpul nostru/ netrăit/ încă ne mai aşteaptă/ ca un melc/ să ne primească/ în sanctuarul tăcerilor/ până ce îmbrăţişările/ vor umple orele clipele/ cu zăpezi din zilele vechi/ mesaje necitite/ imprimate pe retină/ caut/ un răsărit în preajma ta/ măcar umbra/ să mă acopere/ în clipa ta de strălucire/ când vor cădea/ meteoriţi fierbinţi/ în cascada dintre anotimpuri/ şi somn.”.
În terapeutica inimii nu poate lipsi tocmai dragostea. Uneori, ea poate fi un obiect de lux: “dragostea este ca o maşină de epocă/ parcată în curtea din spatele casei/ sub umbrar îţi zâmbeşte/ prin geamurile şterse/ patinate de vreme/ la fel ca cerul când îşi spală albastrul/ în curcubeu după ploaie” (“Dragostea, ca o maşină de epocă, te aştepta”) sau: “îmi mai reproşază goliath/ că în dragoste am devenit doar retoric/ observ tot mai rar/ când mă priveşte o femeie în ochi/ îmi spune că lumea aceasta se aseamănă/ cu motorul său diesel de 1,8/ te posedă cu viteza şi zgomotul/ nu te lasă să te eliberezi/ să cobori o oră din viaţă/ pe un câmp de trifoi înflorit/ să asculţi de sub penele unei ciocârlii/ cum îşi schimbă cerul culoarea în zori/ noaptea să inviţi o mierlă în inimă/ să-i eliberezi cântecul/ din colivia pentru păsări/ şi să-l asculţi ca şi când/ ar răsuna pentru ultima oară/ să ai curajul să recunoşti/ un adevăr/ nici măcar nu există timp/ nici gânduri/ nici umbra lor de fecioare înţelepte/ care te leagă cu un şnur/ de mişcare”. (“când nu mai este timp pentru iubire”)
Rezultatul: sufăr de mărinimie, iubire, sinceritate. Nu cred că aş putea înlocui inima, inima mea cu vreun alt lucru…
Aşa că o voi trata cu poeme de dragoste, dimineaţa, la prânz şi seara.

Ce credeţi, am încăput pe mâini bune? Am nimerit la cei mai pricepuţi cardiologi?
Eu zic să mergeţi la clinica “Tratamente pentru inimă” când simţiţi cea mai mică durere în piept.

(selecţie de versuri din antologia “ Tratamente pentru inimă”– 2011)

(29 mart. 2011)

3 Responses to “clinica de cardiologie de Ottilia Ardeleanu”

  1. poezieromaneasca Says:

    hei, rokss, mă bucur că eşti alături de mine.
    (uneori, nu mai ai cu cine să împărtăşeşti foarte puţinele momente de grandioasă fericire…)
    te pup
    şi îţi mulţumesc.

  2. rokssana Says:

    probabil ca cititorii tai sunt mai timizi decat mine…de neinteles,dar…

  3. poezieromaneasca Says:

    poate că sunt doar ocupaţi!

    mulţumesc pentru prezenţă.
    te aştept cu drag.


Welcome

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: