printr-un lanţ de ferestre de Ottilia Ardeleanu

(ca prin poeme)

În fiecare zi, traversez. La ce v-aţi gândit?! Nu, nicidecum. Nici nu poate fi vorba. Ar fi prea comun. Şi-apoi, pe acolo poate trece orişicine. Oricând.
Ferestre. Mari, albastre, rotunde, de lemn, de speranţă, hublouri, lucarne, de tren, de aşteptare, de conversaţie, suprapuse, alăturate, în depărtare, fumurii…
Mai întâi, cea a deşteptării în viaţă, când dau cu ochii de mine însămi, încercând să penetrez prin aburul fiinţei cât de subtil pot. Pentru asta, mă şterg bine cu dosul palmei uneori, alteori cu pumnii făcând un fel de rotocoale până toate contururile capătă forme cunoscute: coatele soarelui rezemate fix pe turla bisericii, moşmonii ca nişte lampadare traversate electric de vrăbii, casele părând nişte seifuri ordonate pe rafturi lungi şi cenuşii, cu nume de oameni, de arbori, de flori şi pe care doar un cod unic aşa ca un zâmbet de mona-lisă le poate deschide.
Oamenii trec, fiecare prin ferestrele lui, de parcă ar fi decupaţi din viaţă, transparenţi, clari, oarecum uşor de citit, de studiat pe toate feţele, cam rigizi dar drepţi, ori poate aşa mi se pare din cauza cadrului în care îşi construiesc, moment cu moment, existenţa. Par nişte celule în care se închid şi de unde ies doar când vor, când simt că au ceva de spus, de făcut, de lăsat în urmă.
Altfel, trebuie să ai grijă la intersecţiile ferestrelor. Cei care apar în dreptul lor sunt aceia care nu din întâmplare se uită la tine miraţi, năuci, cu invidie, zâmbind galeş, cu admiraţie, respectuoşi, ironici, abili, curioşi, indignaţi, temători, insolenţi, depăşiţi de situaţie, caraghioşi, spălăciţi, convinşi că pe acolo trebuie să o apuce.
Îndată ce privirea a trecut prin fereastră, ajungi afară unde începe o lume a cunoaşterii, a neprevăzutului, a deprinderii, a mirării, care trebuie explorată adânc aşa cum ai excava până dai de aur. Ori poate că e un fel de teamă, incertitudine, intrigă…
Din spatele ferestrei” am zărit-o, deodată, pe Maria. Rezemată de propria existenţă, profundă, cu acel curaj mânat de simţămintele descoperirii altor lumi – cele de dincolo de închipuire, căuta spre lumea dinafară, spre necunoscut. Am studiat-o cu atenţie. Nu ştiu pentru câtă vreme, am trăit o confuzie, am simţit că nu mai sunt eu, intrasem cu totul în pielea femeii din faţa mea, de fapt, în personajul creat de ea, foloseam aceleaşi ferestre, ea spaţiu, eu timp, ne-am metamorfozat reciproc şi simultan, folosindu-ne de aceeaşi voce interioară, aceleaşi gesturi, răsfoind aceleaşi pagini şi aceiaşi oameni, înfiorate de gânduri similare.
Cum spuneam, exploram necunoscutul, acela care se cheamă: afară. „În dreptul vitrinei sparte”, „cândva o rană în peisajul străzii, / nu te opri şi nu privi urmele de sânge,…/ … /nu e nevoie să te opreşti, mergi mai departe, pretutindeni/ calci pe rănile deschise ale cuiva nevăzut, necunoscut/ …/ nu e nimeni să-mi mai interzică disecarera clipei…/.
Totul pare un „Tablou suprarealist” cu „Păsări atârnate la uscat pe o frânghie suspendată de soare,/ îndrăgostiţi zburând deasupra norilor/ eu zac în umbra unor pagini aşteptând vizita bătrânului poem/ care să-şi scrie testamentul pe trupul meu, girafă în flăcări/ arzând,/ visându-l pe Salvator Dali, amantul infidel, refugiat în/ oraşele lui De Chirico. /”.
Afară din tine înseamnă „Evadare din celula unei frunze”, totul este organizat în celule: „tramvaiul ticsit de dorinţe şi eşecuri înghiţite ca un pumn de pastile”/… / „ochiul rece al semaforului”, /… / „fiecare carte citită e o celulă din care odată intrat nu mai poţi evada”, în timp ce, lăuntric, simt „Celula mea de adevăr” şi trec prin mine ca şi când , „trec pe lângă adevăr neputând să-l ating, el trece dincolo/ de noi abia atins de tentativele eşuate de a-l cuprinde în / formule înguste şi scolastice, invazie de celule de vânzare/ într-o piaţă liberă unde fiecare ascunde în căptuşeala/ sufletului câte o celulă de vacanţă utilată cu tot ce trebuie/ pentru un sejur de o eternitate”.
Şi, în timp ce începeam să înţeleg acest „afară” al meu, al ei, vocea hotărâtă a Mariei continua să-mi vibreze în ureche: cel mai bine e să te închizi în „Poeme de o zi”, aşa cum şi „Sapfo şi Omar Khayyam credeau că scriu poeme pentru o zi/ şi le-au scris pentru un mileniu,/ noi, apăraţi de ecranul computerului şi respirând prin gaura/ de ozon a terrei/ credeam că scriem poeme pentru un mileniu/ dar ele nu durează decât o zi”.
Căci, prin oricare fereastră de cunoaştere am trece, de poezie nu ne putem feri. Ea se scrie odată cu noi. Înlăuntru. Maria pare că spune, dar de fapt este ceea ce simt că spune: „Mă golesc de trup ca de un intrus”: „Când mă pregătesc să scriu poezie sau poezia se pregăteşte/ să mă scrie/ …/ mă golesc de trup ca de un intrus care locuieşte în mine/ fără forme legale/… / mă pregătesc să scriu marea poezie pe care, ce păcat, n-o veţi citi niciodată/ mă las îmbălsămată în piramida unui poem, împreună cu/ suita mea de hârtie şi un translator, desigur, în odăjdii/ Versace, dar el rămâne dincolo,/ şi mesajul meu riscă să se piardă pe drumul dintre viaţă şi moarte”.
Pentru Maria, poemele ţin loc de trup şi de suflet, dar, în acelaşi timp, ea reuşeşte să transfere conţinutul ei poetic în mine, cea care mă aflu în acel afară pe care ea îl cercetează. Nu ştiu dacă şi-a dat seama că a reuşit să mă cucerească.
Continuă să-mi transmită informaţii despre evoluţia poemului: „Acest poem a fost predispus la toate bolile copilăriei/ până când a devenit imun la orice tip de virus sau/ sentiment extrădat de poeţii de cartier adunaţi în cenacluri/ cu iz de alcov,/ acum nu se mai hrăneşte decât cu informaţiile/ de la canalele de ştiri şi din rubricile de la faptul divers,/ a fost un poem-problemă care a încercat toate tentaţiile adolescenţei/ de la circulaţia fără permis prin gazetele/ de mâna a doua, până la consumul de cuvinte şi expresii/ interzise de codul bunelor maniere/ şi furtul de identitate al altor poeme celebre ce nu mai pot/ părăsi biblioteca decât în baston sau în cărucior,/ încât a ajuns să fie cercetat în stare de libertate/ având interdicţia de a mai părăsi vreodată acest caiet,/ sau chiar memoria mea, cea mai sigură celulă/…” („Poeţi de cartier”).
Şi, mai departe, „Treci prin poem ca printr-o poartă deschisă spre alte galaxii/ de sentimente incerte/…” („Poemul sărutului”).
Maria reuşeşte să menţină conexiunea externă prin „Sentimente.ro”, cu „Îndrăgostiţii virtuali”: „El vine înfăşurat în mesajele e-mailurilor mele/ ca-ntr-o armură ce-i provoacă răni neştiute/ incapabilă să-l apere/ de dragostea mea,/ păşeşte uşor,/ abia atingând ecranul de jar al computerului/ ascunde în priviri neexplorate portaluri/ aşteptând o navigatoare blazată/ să le exploreze,/ eu să mă apropii de el tot mai mult,/ cu fiecare click apăsat pe mouse, cu fiecare fereastră/ pe care o uit deschisă/ când ţâşnesc spre mine toate neliniştile solitarilor navigatori, / ca şi cum voi putea incendia/ cu declaraţiile mele ecranele tuturor utilizatorilor provocând/ o explozie în lanţ, dorind să-l eliberez din braţele/ milioanelor de sirene virtuale”.
Om-calculator-poezie, iată un sistem de relaţii ca un graf în care se stabilesc corespondenţe logice între elementele umane şi/sau cu alte tipuri de elemente, prin eter, pe calea undelor. În plus, acest mod de relaţionare prezintă o componentă interactivă despre care femeia care am devenit, pentru ceva vreme, insistă să mă atenţioneze: „În spatele ferestrei stă întotdeauna cineva/ contabilizându-mi râsul şi plânsul, uniformizând munţii/ cu retina obosită să hiperbolizeze realul liliputan/ inventând alte forme de relief destinului meu,/ cineva pentru care marea nu e decât o băltoacă rămasă de/ la ultima glaciaţiune/ iar într-o inofensivă băltoacă poţi naufragia iremediabil,/ cineva în spatele ferestrei mă vede şi când are ochii/ acoperiţi şi când eu fac terapie cu capul în nisip,/ mă aude şi când nu spun nimic, îmi tranşează viaţa/ în fleici frumos ambalate şi expuse în galantare insalubre,/ cerând preţuri exorbitante pentru părţile impure din/ conştiinşţa mea/ şi oferă gratuit micile mele rezerve de copilărie parolate şi/ inaccesibile şi oricum de unică folosinţă/ cineva nu vrea să fie văzut, cunoscut, îmbălsămat într-o/ emoţie comună, de duzină,/ îşi ascunde după o perdea de fum şi într-o fereastră neagră/ de doliu arborată la intrare, chipul/ se ascunde după o fereastră necomestibilă, carnivoră/ otrăvitoare, insalubră, o fereastră-călău ce şi-a ratat/ destinul de a fi o fereastră-victimă/ o fereastră tandră, intangibilă chiar când te invită să treci/ prin ea Dincolo,/ chiar când îţi întinde rama din care şiroieşte sângele/ ultimei sale victime/ refuzând şansa unei salvări,/ o fereastră închisă chiar când pare că-ţi zâmbeşte, de fapt/ e doar un rânjet sarcastic mascând grosolan satisfacţia/ îngurgitării ultimei victime,/ lăsând cu satisfacţie să alunece pe tastatură bucăţi de carne/ şi de viscere din ultimul utilizator cu parola insuficient/ digerată… ” (În spatele ferestrei).
Apoi, convinsă că m-a purtat suficient prin ferestrele destinului ei, astfel încât amprentele sufleteşti să nu se şteargă prea uşor şi prea devreme, Maria a lăsat o „Citaţie” pentru toţi cei care nu au citit-o, încă: „Dacă voi mai simţi nevoia să-ţi dedic poeme pe care sigur/ nu le citeşti,/ dorinţa să-ţi trimit e-mailuri pe care le ignori şi câte şi mai/ câte alte incertitudini şi certitudini,/ dacă mă voi baricada în cuşca computerului meu ca între/ dinţii unui rottweiler căutându-ţi urmele,/ dacă vei continua să-mi traversezi clandestin nopţile/ şi să nu te opreşti nicăieri/ îi voi trimite o citaţie lui Dumnezeu/ întrebându-l de ce te-a inventat”.
Mi-ar plăcea să aflu răspunsul!

(Selecţie de versuri „Din spatele ferestrei” unde, totdeauna, se află poeta Maria Postu.)
(27 martie 2011)