Clişeu46: Copacul de Ottilia Ardeleanu

Confirmare primire premii “POEZIE ŞI SUFLET”

(Bibliotecă)

Să vă povestesc despre mine. Eu sunt un arbore imens, crescut în ograda bătrânului anticar. Dacă l-ai fi întrebat, nici el nu ar mai fi ştiut cum am ajuns în felul acesta. Semănase, cu mulţi ani în urmă, nişte seminţe aduse din Ţara Cărţilor. Căci, pe vremea aceea, ţările se numeau obişnuit: Ţara Cărţilor, Ţara Cuvintelor, Ţara Poe(melor), Ţara (P)rozelor, Ţara Meta(forelor), Ţara T(ro)pilor şi altele de acest fel. Pe când le pregătea, se tot gândea să le caute un loc ferit în care să le îngroape, ca să se prindă. Căci murea de curiozitate. Iar eu, un pumn de embrioni, abia aşteptam să ies la lumină, să văd lumea, să cunosc toţi copiii, în special, pe cei de vârsta mea, şi să-i invit la câte-o repriză de cărţi. Aşa că m-am lăsat, ca un bebeluş în faşă, în mâinile lui şi am închis ochii atunci când el s-a aşezat în genunchi, a spus o rugăciune, apoi m-a îngropat, aşa cum ar fi făcut-o orice bun creştin. Numai că el nu plângea cum se face la o înmormântare, dimpotrivă, îşi freca mâinile de bucurie şi se tot învârtea de colo-colo, negăsindu-şi locul. Eu, în camera întunecoasă şi rece pe care mi-o construise în câteva zeci de minute cu ustensile de grădină şi, mai mult, cu mâinile căuş, am crezut că-mi dau duhul. Abia după ce m-a îndesat cu talpa galoşului şi mi-a făcut un duş straşnic am simţit că mă nasc. Şi chiar aşa a fost. După un timp, m-am spart cum se deschide o floare, adică molcom. Şi nici măcar nu am ţipat ca un nou-născut. De fapt, încă nu aveam habar de ceea ce mă aştepta. Încercam să mă acomodez în atmosfera sufocantă de sub stratul de pământ bătătorit. Am început să tatonez şi mi-am dat seama că singura mea ieşire era să merg tot în sus. Trebuia să urc, asemeni unui alpinist care nădăjduieşte să atingă vârful. Nu ştiam cum voi face asta din moment ce bătrânul nu-mi lăsase nicio pereche de clăpari, pioleţi, pitoni, frânghii şi tot ceea ce era necesar unei escaladări foarte abrupte.

Înlăuntru, pierdusem conceptul de timp, ori, pur şi simplu, prinsesem viaţă în afara lui, fără zile, fără nopţi. Pentru mine luni, marţi şi celelalte erau ca nişte nume de copii. Aşa înţelesesem eu, fiindcă moşneagul îşi spunea (iar eu îl auzeam de parcă mie mi se adresa): uite, a sosit luni, copacului meu trebuie să-i dau multă apă, când vine marţi,  trebuie să smulg buruienile, să nu-l năpădească… Pe duminică o ştiam chiar foarte bine pentru că auzeam clopotele bisericii din sat. Sunetele lor grave mă izbeau într-atâta de puternic încât mă clătinam la fel ca limba lor de fier, cu toţi pereţii mei de susţinere, iar când tăceau, tremuram de parcă tumult de note prevestind griji se scurgeau în pământ, prin trupul meu anemic. Simţeam, deopotrivă, trecerea umbrelor care se întorceau de la slujbă. Parcă mă apăsau şi mai tare paşii târşâiţi, smeriţi şi oarecum împăcaţi cu soarta.

Dincolo de toate, mă străduiam să-mi văd, mai departe, de creşterea mea. Deoarece natura mă înzestrase cu un cucui mic şi ţuguiat – se pare că de la loviturile cu lopata -, am împins tavanul uriaş. De durere, am început să ţip, disperat, dar cine să mă audă de acolo? Cum tutorele şi prietenul meu avusese o premoniţie, şi anume că seminţele din care aveam să răsar nu erau unele obişnuite şi că oamenii puteau, oricând, să atenteze la binele meu, căci, se pare, deveneam comestibil, nu spusese nimănui despre acestea, nici că intenţiona să le planteze. Cu atât mai mult nu ar fi lăsat pe cineva să scormonească locul acela, iar dacă vreunei rude venite în vizită i se năzărea să se plimbe prin grădină, el se oprea dinadins în dreptul meu, mă arăta cu degetul, încă dinainte de a mă fi iţit, spunând că acest loc este mecca lui. Şi se împăuna. Inima-i creştea cât o căpşună uriaşă. Să fi văzut atunci feţele oamenilor!

Când am reuşit să ajung sus, am fluturat steguleţul meu verde, primul semn că eram sănătos şi că itinerariul subpământean nu mă epuizase, din contră, mă ajutase să mă întrec pe mine însumi. Iată-mă un lăstar, un simbol al reuşitei. Numai că, apariţia mea în lume avea un finiş de poveste. Pe când dădeam de-o parte ultimul strat, mai afânat decât celelalte, am auzit un strigăt:

„-cine eşti şi de ce mă deranjezi în casa mea?

-Ba este casa mea, am zis, povestindu-i, pe scurt, viaţa trăită până acum.

-Înţeleg, îmi spune. Atunci, dacă nu te superi, hai să fim prieteni. Sufăr de ceva vreme de singurătate. Aproape că m-am veştejit!

-Nu aş avea nimic împotrivă dacă mi-ai explica ce este prietenia. Cum spuneai că te cheamă?

-Eu sunt o plantă de grădină. Ar fi trebuit să stau cu surorile şi fraţii mei, dar când stăpânul ne-a pregătit pentru răsădit, o pală de vânt m-a smuls din locul în care îmi aşteptam rândul şi m-a dus până aici. Odinioară era un dâmb. M-am prins de el cum am putut şi tot vântul a fost cel care m-a înfipt cu putere. Cred că şi-a făcut milă de mine. Însă, alţi fraţi de-ai mei s-au dus, de-atunci. Am lăcrimat zile în şir, sunt convinsă că doar asta mi-a dat curaj de a trece peste suferinţe şi de a privi viaţa cu oarecare optimism. Eu supravieţuisem. Eram norocoasă, deci.

Spune-mi Plantă. Sau, mai bine, Căţărătoare, fiindcă îmi place să urc spre lumină. Aşa că, să nu te superi dacă am să te îmbrăţişez şi trunchiul tău o să-mi fie suport moral.

Fără prietenie nu există viaţă! Uită-te la mine, dacă nu te-ai fi ivit tocmai acum, nu m-ai mai fi găsit şi nu ai fi aflat niciodată cum arată o plantă al cărei ideal este să urce până în pisc.

-De acord, îi spun. Batem palma! Eu mă înclin în timp ce ea îşi apleacă uşor frunzele într-o reverenţă. Şi, îmi văd, mai departe de creştere, în compania primei mele prietene.”

Zile în şir am lâncezit unul lângă celălalt. Căţărătoarea nu glumise. S-a apropiat câte un pic de mine. Când m-a atins am simţit un fior puternic. Cred că m-a văzut cum mi-am schimbat culoarea. Ea a insistat şi, uşor, uşor, s-a înfăşurat ca un lanţ verde. Sursa mea de inspiraţie.

A trecut vremea, am crescut peste măsură. Bietul meu îngrijitor, din ce în ce mai gârbovit, abia mă mai putea cuprinde. Braţele mele erau vânjoase, aproape că atingeau cerul limpede ca un lac pe care o colonie de nuferi plutea nestingherită.  Soarele se lăfăia pe oricare dintre ele, de multe ori, adormea lecturând printre frunze. Fiindcă tocmai acest lucru mă deosebea de orice copac pe care îl cunoaşteţi. Frunzele mele erau cărţi, iar crengile, nişte rafturi însufleţite de atâtea personaje şi autorii lor.

Moşneagul nu mai putea de dragul meu. Mă privea ca pe un templu. Se aşeza la umbra mea şi depăna din ale timpului, în timp ce răsfoia câte o carte. Vorbea cu mine aşa cum ar fi vorbit unui înţelept. Din când în când, îmi cerea câte un sfat, iar eu îi făceam trimitere la câte o pagină, un citat, un nume. Eram o enciclopedie. Din păcate, prietenul meu drag, păşea pe ultimele trepte ale drumului predestinat. De când m-a avut pe mine, copilul său de suflet, viaţa lui s-a zidit între cărţi. Eu aveam să-i fiu şi pâine şi apă şi loc de odihnă. Dar, mai ales, hrană pentru minte şi inimă.

Nu ştiu cum era posibil, dar cărţile mele se primeneau în culoarea anotimpurilor. Iarna erau albe, aşa cum sunt versurile bine scrise. Primăvara se declanşa o puzderie de nuanţe zglobii şi cărţile se dichiseau în cele mai spectaculoase culori. Spre începutul verii, înfloreau într-o cromatică picturală. Era vremea când, în jurul meu se adunau cei mai mulţi artişti, îşi aşezau trepiedele, pânzele şi vopselurile şi încercau să redea frumuseţea, măreţia şi abundenţa copacului minune despre care se auzise până dincolo de planetă. Mai precis, până unde puteam emite semnale. Fiindcă cercetătorii şi inventatorii se aflau aproape de vârful coroanei mele. Mă înzestraseră şi cu un astfel de talent.

Priveam, mândru de mine, cum fiecare pictor, zile întregi, mă contempla. Se pare că eram chiar o frumuseţe. Îi auzeam vorbind cu bătrânul meu, pe care puteam să-l consider tată. Oricum, nu apucasem să-mi cunosc adevăratul părinte, aşa că, singurul care mă putea recunoaşte, vreodată, era bietul meu moşnegel, atât de însufleţit când începea să povestească unuia şi altuia cum am crescut în maternitatea din grădină. Şi mă numea Copacul-Bibliotecă. Oh, aveam şi un nume!

La umbra mea se mai aşezau, câteodată, copiii vecinilor care povesteau câte auziseră şi ei unii de pe la alţii, ori de pe la trecătorii prin sat, care era drum de legătură între oraşele cele mai mari din ţară. Aşa se face că m-am scris singur, filă cu filă, pe o parte însemnată din mine. Alţii voiseră să-mi dea foc, numai că, în ziua aceea, un potop era să înghită pământul. Aşa am scăpat. Bine că nu a luat casele. Eu aveam rădăcini puternice. În plus, am salvat atâtea vieţi.

Aş vrea să vă povestesc mai multe despre mine, însă, chiar în momentul acesta, trebuie să vă mărturisesc că sunt trist. Da, da. Şi copacii sunt trişti. Atunci când plouă. Sau, atunci când îşi pierd prietenul cel mai drag.

Mai bine aş fi fost o simplă pictură!

(12 oct. 2010)


ŞI-ACUM, SĂ COLINDĂM  BLOGURI!

IOANBISTRIŢEANUL (Federeii- Nicolae Avram) ;

MARIA POSTU (OU SONT LES NEIGES D’ANTAN?);

MARIA POSTU (De ce de sărbători Prezentul devine mai repede Trecut?);

CRISTIAN LISANDRU (Eliberarea prin iubire);

INCERTITUDINI (muzică și culoare);

PAUL SANDU (CRACIUN FERICIT!);

DEJA-VU ( Gândeşte pozitiv)