Clişeu43: poveste de cuplu / Ottilia Ardeleanu

 

vă propun să vedeţi un proiect.  intraţi pe http://ioanbistriteanul.ro/  !

IOANBISTRIŢEANUL>>>>>>>> LĂSAŢI CITITORII SĂ VINĂ LA MINE

(de-ale vieţii)

Într-o zi, vrăbiuţa şi vrăbioiul s-au aciuat la streaşina casei. Bănuiesc că le-a plăcut cum şuieră vântul prin fluierele de iarbă, a relaxing music. Dimineaţă de primăvară evlavioasă, aşezată ca o fecioară sfioasă pe prispa văruită de curând, de-i plăcea şi soarelui să facă alpinism, ajungând în grinda cea mai înaltă, ca-ntr-un stei în care îşi înfigea, triumfător, cea mai ardentă rază, un soi de steag al cutezanţei şi al izbânzii. Căţărată pe garduri vii şi pe copaci, ticsită de gâze, ori, hoinărind printre rândurile de răsaduri ca o cârtiţă făcând şanţuri, adevărate jgheaburi de alimentare cu apă a tot ce-nseamnă cu picioarele bine înfipte în pământ, atunci când norii intrau în arenă şi îşi începeau competiţiile cu săbii, lănci ori, pur şi simplu manevrau, din fotolii, joystick-uri şi tot câmpul vizual devenea animat de efecte speciale, mai ales că, parcă priveai prin nişte ochelari ciudaţi asemănători unor clustere de energie care se transformau în diverse spectre de culoare, încât nici dacă şi-ar fi vărsat un pictor celebru toate vopselele n-ar fi apărut atâtea combinaţii, forme şi contraste.  Cu bocceluţa aproape făcută. Pregătită de plecare, pe când avea să o schimbe cumătra.

Abia au sosit, cu prima rachetă de zbor. Nu ştiu din ce direcţie. Culoarele sunt deschise la maxim, trecerea e liberă. La mine în curte, aterizarea se face printre crengile unui cireş, aplecate ca nişte braţe în care sunt înfipte un fel de chibrituri cu măciuliile purpurii, luminatoare de identificare a pistei. Nu era nevoie să prezinte paşapoartele. Pălăriile de floarea soarelui, agăţate, ornamental, în cerdac, una după alta, în horă ca în uniune, îi întâmpinau cordial.  Au lăsat bagajele în roşul măcinat de furtuni al ţiglei. Au ţinut un consiliu în doi şi au hotărât: îşi vor ridica locuinţă. Paie, crenguţe şi frunze aveau din belşug. Grădina era vie. Şerpi în travesti purtau castraveţi în loc de solzi, roşiile creşteau pe araci ascuţiţi care împungeau azurul ca nişte creioane, trasând mici orificii prin care cădeau stropii de ploaie. Peste o vreme, flori înstelate se vor îmborţoşa, vor arăta ca salbele de curcani la gâtul parilor de lemn. Viţa de vie îşi etala cârceii. Boabele, ca nişte nuri, căpătau forme din ce în ce mai pline şi mai arătoase. Curtea era străbătută de parfumuri pe care nici cele mai straşnice fabrici nu ar fi reuşit să le producă. Şi asta, pentru că burţile cuptoarelor de fabricaţie nu sunt invadate de fluturii, albinele, bondarii care să le facă să fie mândre de sine şi să emane tot balsamul de care sunt capabile, şi nici de gărgăriţe care să ducă iubirile într-acolo unde te zoreşte gândul nebunatic.

Îi văd plimbându-se, mână în mână. Să aibă vreo şaptezeci şi cinci, poate chiar mai mult. El uscăţiv, uşor adus de spate, cu un aer domnesc, nas acvilin, altădată înţepat, acum, doar dând impresia că îşi face loc să treacă, ochi pătrunzători de un albastru oceanic în care se scaldă anii nostalgici, amintiri care sosesc şi pleacă asemeni păsărilor călătoare. Ea scundă, împlinită trupeşte, cu o mină de resemnare în faţa neajunsurilor vieţii, distinsă în purtare şi reţinută la vorbă, ceea ce poate părea nefiresc unei femei. Se simte, de departe, că nu fusese oarecine. Ochi mari, frunte înaltă brăzdată de plugul de griji, privire directă ca a unui om care, cel puţin acum, nu mai are nimic de ascuns şi e gata să-ţi împărtăşească, cu migală, nu orice flecuşteţ al vieţii, ci lucruri adevărate, trăite din plin, îndurate, amplificate de momente de spaimă, nedumerire, declin ori ascensiune. Care poate însemna bucurie, tihnă, fericire în drumul pe care îi este dat să călătorească până la hotar, prin vorbele calme, spuse cu multă atenţie şi înţelepciune, după cum, la fel de bine, poate să te facă să vezi şi bubele dulci de la gura spurcată a lumii.

            Păşesc agale, se mai opresc, din când în când, privindu-se galeş, îşi adresează cuvinte care aduc a şoaptă, aproape de ureche, ca în tinereţe când simţeau nevoia să-şi rostească iubirea, acum, şi din cauza auzului nesigur care pare că face echilibristică pe o sfoară de acrobat. Se îndreaptă spre parc unde au banca lor orientată spre soare, pitită sub coroane de arţari şi mesteceni printre care vântul joacă de-a hoţii şi vardiştii cu stoluri şi roiuri. Uneori, îi însoţeşte un câine care urmăreşte, docil, orice mişcare a lor şi latră răguşit când i se pare că altcineva le-ar putea face vreun rău. Cine să le mai facă lor rău? Poate doar propriul corp, slăbit de greutatea trecerii. Cum s-a şi întâmplat, de altfel.

Vrăbetele era fericit că avea o locuinţă confortabilă, umbrită de crengile de nuc şi dotată cu utilităţi, căci frunzele serveau drept conducte de apă, soarele se reflecta dintr-o frunză în alta ajungând înăuntru economic, aşa cum se cerea în zilele acelea. În plus, femeiuşca lui depusese ouăle. Nu era tătic mai încrezut în puterea propriei creaţii decât el! Era dispus să stea la clocit mult mai mult decât iubita care avea şi grijile casei: să măture streaşina, să netezească penajul ciufulit, să scuture patul de paiele uzate şi, uneori, să studieze starea vremii, ori cum se cresc micuţii în primele săptămâni de la venirea pe lume, apoi, în ce constau fâlfăirile primului zbor şi altele şi altele. Patru ouă albe pătate aşteptau să fie ciocănite de pe dinăuntru, să li se ceară dreptul la viaţă.

Într-o zi, îi urmăream, cu aceeaşi plăcere pe care o am, de fiecare dată. Ei nici nu bănuiesc cât sunt de frumoşi. Numai că, eu îi văd. Şi pentru nimic în lume nu aş da această imagine pe una cu doi adolescenţi uitaţi într-un sărut, oricât de franţuzesc ar fi. Braţ la braţ, într-o aceeaşi plimbare care le tocea încălţările bătrâneţii, dar care le dădea acel tonus pe care mulţi, la vârsta lor, ba chiar cu câteva liniuţe mai jos, nu-l mai au. Aceeaşi bancă, înveselindu-se, îi invita să ia loc şi-apoi, se aşeza între ei, cam la distanţă de-un umăr, ca să fie părtaşă la câte aveau să depene. Banca aceea ştia mai multe decât oricine despre viaţa lor, trăită într-o armonie adesea dirijată de propriile vise ori destine.

S-a întâmplat că, în acea zi, bătrâna, citind dintr-o carte, emoţionând prin forţa cuvintelor, prin sensibilitatea lor, vrăjind parcă auditoriul, adică pe soţul fidel, banca cea curioasă, copacii care aplaudau din frunze uşor, câinele cel credincios, flori, păsări şi chiar nişte copii care întrerupeau, din când în când, joaca, doar pentru a-i asculta glasul încă melodios, s-a întâmplat, deci, să tacă, brusc, scăpând cartea în poală, plecând capul, smerit, pe umărul stâng…

Am vătut agitaţie şi pe bătrânul care se lovea cu palma peste frunte, neştiind ce să facă. Am sunat la 112. În câteva minute, nu ştiu câte, căci mi s-a părut o veşnicie, a venit o maşină a salvării, expulzând o targă şi doi oameni care au luat-o şi, dintr-odată, parcă înghiţindu-şi limba, a dispărut după primul colţ cu sunetele tânguite cu tot, gonind ca şi când luase foc. În urma ei, cartierul de lângă parc şi-a adunat locatarii care au început să discute, să-şi dea cu părerea, unii să ofteze, alţii, mai optimişti, să-i îmbărbăteze pe ceilalţi. În fond, ce era viaţa? Omul şi distanţa până la o maşină numită salvare.

În aceeaşi zi, am tras cu ochiul la cuibul de sub streaşină, cum obişnuiam, de altfel. Am constatat că era un gol imens. Păsările nu erau pe nicăieri. Şi, totuşi, de undeva se auzeau ciripituri triste care îmi dădeau o stare de nelinişte, de teamă. Le-am zărit pe-o creangă, căutându-şi consolarea, cioc în cioc. Cineva le furase ouăle din cuib, chiar aproape de soroc. Poate că dăduse vântul iama pe-acolo, fiindcă locuinţa părea devastată. Ori, poate copii năstruşnici trăseseră cu praştia, în trecere pe lângă poarta casei. Să fie alte păsări, oare?

Inima mea parcă ar fi maşina aceea care goneşte, goneşte…

(15 august 2010)

COLINDĂM  BLOGURI – IOANBISTRIŢEANUL (despre un dor universal)CRISTIAN LISANDRU (Protest prin iubire); MARIA POSTU (Curajul, puterea si sansa de a reusi); INCERTITUDINI (intre anotimpuri); DEJA-VU (Iubeşte-ma azi ); PAUL SANDU (Întâmplare); Raul Coldea (despre tăcere, din nou); LEO (Afectivitatea la pamanteni – studiu nefinalizat); MIHAELA MAN (Ştiai?); KATY (Balon de săpun.); DANIEL-IONUŢ VASILE (Criticele operei caragialiene)