călătorind prin sine de Ottilia Ardeleanu

(şi prin timp)

 

trec prin a nu ştiu câta gară

cu geamuri sparte

cine-a dat cu piatra

trebuia să fi înlocuit cioburile

trenul şuieră printre sughiţuri

poate îl pomeneşte şeful de gară

un punct imaginar ţinându-se de fanion

crescând în ochii tuturor

cu apropierea

 

un zâmbet fals mă-ntâmpină

pe sub mustaţa iatagan

în care se-nfige privirea şi moare

erou neştiutor pentru ce luptă

 

peron

ca după câteva zile de cod portocaliu

până şi soarele stă ascuns după oameni

 

m-aşez pe prima bancă

două stinghii cioplite

încleştate în piroane ce pierd rugină

probabil e banca sărutului

 

rafale cu mâini reci îmi plesnesc faţa

mi-aruncă  paie-n ochi

nici nu mă trezesc

 

un gol imens priveşte prin mine

ecograf de sentimente

 

spumegând soseşte

ultimul

probabil

 

urc

din nou

spre nu-ştiu-unde

 

în urmă peronul

îmi flutură batista cu singurătate

 

 (18 iunie 2010)

 

COLINDĂM  BLOGURI – IOANBISTRIŢEANUL (intraţi pe forum aici); MARIA POSTU (Ţi-ai imaginat vreodată jocul?); CRISTIAN LISANDRU (INTERVIU); DEJA-VU (aiureli de vară…); PAUL SANDU (Va verii!); LEO (Atotputernicie relativă); MIHAELA MAN (Hop şi eu cu o leapşă); KIŢU DANIEL (Adună toate lacrimile mele în palma ta); KATY (joi); ŞTEFAN-DORU DĂNCUŞ (Acasă, ca pe stadion!);IRIZAŢII (…)PAUL GABOR (am să pieptăn praful de acasă); DANIEL-IONUŢ VASILE (Raţiunea şi capitalul); ORRY (Flashback – uri) ; ANDI (Patru armonii urbane pentru micii voluptuoşi)

Clişeu33: felul de-a fi de Ottilia Ardeleanu

( indus printr-o prezenţă agreabilă)

 

Încep să observ, din ce în ce mai mult, apropieri ale oamenilor, de felul meu de a fi. Cum vorbesc, de exemplu. Sau cum exprim anumite păreri. Ce cred eu despre oameni şi despre modul în care ar trebui să discutăm cu ei, în diferite situaţii, bune sau, mai ales, cele de conflict ori, hai să nu le zic aşa. Controversate. Chiar şi felul cum folosesc punctuaţia. Cuvântul cu care încep fraza. Intonaţia, expresia feţei. Pauzele. Inspiraţia. Ritmul.

 Cum intru, dimineaţa, pe uşa de la birou. Salutul şi cuvintele de acomodare, de pătrundere în ziua de lucru. Ca un peşte repezindu-se asupra nadei. Haţ. Şi eşti prins. Cum sorb cafeaua. Savurarea. Adulmecarea aromei, vălul acela desfăcându-se prin aer asemeni unui covor fermecat pe care se urcă nările, pornind într-o călătorie ameţitoare. Cum exclam la vreo veste bună sau cum mă impacientez când ceva nu este cum trebuie. Uneori, cum ţin telefonul. Tonul pe care spun alo. Felul cum aprob ori dezaprob. Cum reacţionez. Mimica.

Lucrurile pe care le admir. Cum povestesc despre ele, cum gesticulez, cum arcuiesc buzele într-un surâs cochet. Cum privesc lucrurile, fiinţele, natura. Cum mă încrunt ori strâmb din nas. Cum mă bucur de fiecare obiect, plantă, vieţuitoare. De apropierea oamenilor. De gândurile lor. De sufletul, problemele, pasiunile lor. Cum le explic. Cum trec cu vederea. Sfătuiesc. Exemplific. Atenţionez. Mă aprind când ceva nu iese cum vreau. Cum repar. Calmul, atenţia, îndemânarea. Curăţenia, ordinea.

Muzica pe care o ascult. Genul, nivelul, împrejurările. Soliştii. Trupele. Orchestrele. Instrumentele. Ce filme, teatre, spectacole. Cum redau scene. Replici. Atitudini de-ale personajelor. Postură. Alură.

Despre cărţi. Citite odinioară ori mai de curând. Cum descriu natură, caractere, acţiuni. Ca şi când totul ar fi viu. Gesticulez. Articulez. Mimez. Clonez. Argumentez. Citez. Punctez. Mă bucur. Râd. Oftez. Îmi sprijin fruntea ori bărbia. Meditez.

Alteori, şi cum mă îmbrac. Cu eşarfe. Accesorii. Fuste la jumătatea genunchiului. Mi se par cele mai elegante. Sacouri cambrate. Rânduri de nasturi. Cu sau fără aplicaţii. Materialele. Culorile pe care le asortez. Uni sau cu înflorituri. Ce fel de imprimeuri. Broderii. De ce aşa şi nu altfel? Cum mă încalţ. Funcţie de sezon. Pantofi cu toc ori nu. Cizme. Sandale. Să pună piciorul în evidenţă. Poşete, curele. Asortate. Cu tinereţea. Fantezia. O anumită coafură. Nu de puţine ori am fost întrebată de ce, de unde, cum, cât. Vai ce bine, ce frumos. Vreau şi eu aşa.  

Câteodată zâmbesc, gândindu-mă la cum a apărut omul pe pământ. La reflexe. Condiţionate. La cum suntem mânaţi de un val comun. Fără să vrem există acea comuniune. E imposibil să nu o simţi şi tu. Şi tu. Şi cei de acolo, de peste drum de puterea noastră de percepţie. Probabil, metafizicul, cine mai ştie?!

Nu induc, întotdeauna, voit, astfel de comportamente, care, se pare, devin un fel de bun al tuturor. Cred, mai degrabă, că acei oameni consideră această ţinută, demnă de luat în consideraţie, şi, deci, de urmat.

Totul se petrece ca o undă. Un val ce-ţi înspumează picioarele, răcoritor pe timp de caniculă, aşa ca acum, un cuptor imens în care noi, pâinile, ne coacem. La ţanc.

Am reuşit, prin metode pe care nici eu nu mi le mai pot explica, dar care se bazează pe discuţii, apropiere a înţelegerii  şi determinarea clară a scopului, a ceea ce vrem, de fapt, de la noi înşine, să influenţez în renunţarea la viciul fumatului, pe câţiva buni prieteni. Ce fericire. De ambele părţi.

Să ajuţi pe cineva este greu. Câteodată, imposibil. Cel mai uşor este să critici. Să găseşti lucrurile cele mai urâte care mocnesc în spuza sufletului uman (din păcate, posedăm şi aceste părţi rele, dar dacă suntem conştienţi că ele există, că şi ele fac parte din viaţă, dar că stau în puterea noastră, le putem tempera sau exclude definitiv). Chiar cu disconfortul sau poate plăcerea, pentru unii, de a scormoni cu un vătrai mare de tot după ele. E de-ajuns o scânteie. Şi omul acela se poate aprinde. Flacăra lui poate distruge totul. Relaţii. Sentimente. Într-o clipă. Tot ce s-a construit în luni, în ani…

Observ că oamenilor le place să râdă. Dar nu între ei, ci, de ei. Este şi unul dintre motivele pentru care nu mai există sinceritate, încredere, toleranţă. Altminteri este, de fapt, un rânjet. Un afişaj de scenă. O tristeţe deghizată care abundă în strălucire prefăcută. Pe toate chipurile. Sau, aproape. Tocmai când crezi că ai găsit persoana căreia poţi să-i vorbeşti deschis, constaţi că te-ai aruncat, de unul singur, în prăpastie. Devii, astfel, sinucigaşul de care nimeni nu va face vâlvă. Sau, prizonierul propriilor măşti. Cel mai rău este că, odată evadat, constaţi că tot în dosul lor era mai bine.

Probabil, unul dintre motivele pentru care felul meu de a fi, se transmite, asemeni valului acela, este dorinţa de a fi un om plăcut, prietenos, modest şi deschis oricăror discuţii, provocări, tentaţii…

Ei, hai, că m-am luat cu vorba. Şi dacă nu postez acum, voi rămâne în aer. Cum s-a mai întâmplat. Altă dată vă voi explica ce e cu netu’ ăsta…

Preluaţi!

 (14 iunie 2010 )

COLINDĂM  BLOGURI – IOANBISTRIŢEANUL (intraţi pe forum aici); MARIA POSTU (Ţi-ai imaginat vreodată jocul?); CRISTIAN LISANDRU (INTERVIU); DEJA-VU (aiureli de vară…); PAUL SANDU (Va verii!); LEO (Atotputernicie relativă); MIHAELA MAN (Hop şi eu cu o leapşă); KIŢU DANIEL (Adună toate lacrimile mele în palma ta); KATY (joi); ŞTEFAN-DORU DĂNCUŞ (Acasă, ca pe stadion!);IRIZAŢII (…)PAUL GABOR (am să pieptăn praful de acasă); DANIEL-IONUŢ VASILE (Raţiunea şi capitalul); ORRY (Flashback – uri) ; ANDI (Patru armonii urbane pentru micii voluptuoşi)