Clişeu32: un el… deştept de Ottilia Ardeleanu

( şi o ea puţin… sf)

Nu este un tren, deşi este compartimentat şi are un fel de perdele. Mai degrabă aripi de fluture îndrăgostit de pistilul unei flori. De o culoare care se reproduce în catifeaua de zbor. De bate vreun curent nou, fâlfâie nostalgic. Se zbate să facă faţă  presiunilor exterioare ce i-ar putea curma lansarea pe orbite doar de el ştiute. Uneori pătrunde în labirinturi. De sute de ori mai mari, mai anevoioase şi mai complicate decât traseele de circuit integrat. Prin care trece atâta informaţie. Cred că se şi simte. Ea intră prin degete, ochi, urechi. Desculţă. Uneori, pentru că îi place să fie pusă la punct, îşi mai pune pantofi cu toc făcând zgomotul acela ca pe mozaicul dintr-un spital…

Se sperie de necunoscut şi nu-şi găseşte pacea până ce nu trece prin nenumărate stări: de la ameţeala învârtirii necontrolate în jurul aceluiaşi reper, uneori nesemnificativ, până la a parcurge, ca un fin cercetător, amuşinând fiece cotlon, fiece cale spre ieşirea din încurcătură. Mai şi oboseşte. Şi-atunci, se opreşte pe marginea unui vis frumos, strângându-şi aripile pe spate, după ce-şi spune rugăciunea.

Dar chiar şi în timpul acesta, antenele explorează. Pentru că, interior, există o lume, aparent, la scară foarte mică. În realitate, acolo este măreţie, putere, esenţă. Acolo, în încăperea ca cenuşa adunată de sub grătare de ani, pe pragul uşii, stă cheia. Parcă şi văd pe unicul comerciant din sat, ospitalier, de altfel, cu creionul după ureche. Intrai, dădeai bineţe. Răspundea aplecându-se uşor, fără a se umili. Părea să se bucure. Scoteai listuţa din buzunar. El o lua, mergea la rafturile cu pricina, la ţanc. Ridica marfa. O împacheta. Chiar şi într-un ziar. Pentru mine era cel mai bine. Mai citeam şi eu câte-un articol din el până să ajungă motiv de aţâţat focuri. Apoi, lua cu două degete creionul şi deschidea o lume secretă, cea a cifrelor. Care să nu dea cu virgulă, niciodată. Socotea. O dată, de două ori, să nu greşească… Se vedea că e prosper. Îl trăda chipul. Nu rotofei cât foarte zâmbitor, că scotea orice tumoră de întristare din tine. De parcă ochii îi erau raze laser.

Tu nu trebuie decât să te înalţi uşor pe vârfuri, să ridici braţele, să pipăi uşor tocul, să iei cheia aceea delicată, negustoreşte, şi să deschizi. Înăuntru, vei vedea rădăcini şi ramuri de copaci cu frunzele ca filele cărţilor pe care le citeai noaptea, la firava lumânare, care parcă silabisea pâlpâielile, într-o tăcere în care doar respiraţia ei, contopită cu a ta se mai auzeau, fiindcă ziua trebuia să ajuţi la treburile casei ori ale câmpului. O alee interminabilă, cu flori albe, crescute din tulpini a căror sevă, albă şi ea, urca tot mai sus, ca un vers rătăcit ce voia, cu orice chip, să iasă la lumină. Şi reuşea, fiindcă, o zână aşa cum numai copiii puteau imagina, într-o lume în care tăticii deveneau poeţi şi dăruiau mămicilor buchetul lor de gânduri, parfumat cu cea mai puternică iubire, venea pe furiş, turna licoarea ca şi când ar fi udat acele flori…

Dar iat-o! Îţi face cu mâna. Apropie-te, hai. Nu fii timidă!

Ufff. A dispărut. Şi toate stelele acestea cresc din iarbă. Cred că cerul a coborât sub tălpile tale. Vezi să nu te-nţepi. Şi hai, scoate odată capul din nori. Să poată şi ei să viseze!

(9 iunie 2010 )

 

COLINDĂM  BLOGURI – IOANBISTRIŢEANUL (Despre mine  de Andu Moldovan); MARIA POSTU (Ţi-ai imaginat vreodată jocul?); CRISTIAN LISANDRU (Preludiu – 1); DEJA-VU (aiureli de vară…); PAUL SANDU (Va verii!); LEO (Întâmplări…); MIHAELA MAN (Hop şi eu cu o leapşă); KIŢU DANIEL (Adună toate lacrimile mele în palma ta); KATY (,,,); ŞTEFAN-DORU DĂNCUŞ (Acasă, ca pe stadion!);IRIZAŢII (…)PAUL GABOR (am să pieptăn praful de acasă); DANIEL-IONUŢ VASILE (Raţiunea şi capitalul); ORRY (Flashback – uri) ; ANDI (Patru armonii urbane pentru micii voluptuoşi)