Clişeu31: arşiţă de Ottilia Ardeleanu

(şi nici măcar nu e vară sf)

 Îmi simt gâtul secetos. Un lung deşert spulberat de vânt. Mâini de nisip rotind soarele. Căzând arse de buzele lui fierbinţi rotunjite aproape cât obrazul stâng al pământului, pe care pielea se cutează, ca după apus de milenii. Şi copite de cămile lovind în corzi. Auzi şuieratul? Vuirea aceea surdă şi prelungă cât o noapte polară. În care hibernezi. Lâncezeală bolnăviciosă.

O muscă uriaşă dă ocol. Bââââzzzz. De parc-ar vrea să pătrundă, ca-n gura unei fântâni părăsite la marginea drumului. De pe care, dacă eşti cu capul în nori, privindu-ţi cuvintele zburând, porumbiţe albe şi delicate în tot gigantismul acesta plin de uscăciune, cazi. În golul dintre infinituri. Împiedicat în opturi ca în şireturile de la bocanci. Te sfarmi în mii de particule care, speriate, se mişcă în diverse direcţii. Licurici rătăciţi. Vase de croazieră în care candelabrele mereu turmentate împrăştie flamuri. Un fel de spadasini cu lame fosforescente din care se formează alte galaxii. Una dintre ele străpunge pământul. Asemeni unui fascicul de lanternă ieşind din lobul occipital, crestând fruntea ortacului şi săpând culoarul din ce în ce mai îngust al subteranului. Spre următoarea planetă albastră. În care apele, şerpi uriaşi, se-ncolăcesc, se-mprăştie. Iute, iute. Se-nghit, se scuipă sâsâind, fâşâind prin ierburi-copaci şi pe după copaci-comete. Printre inele, brâuri, centuri. Până în sânul timpului care a schimbat ia cu o cămaşă modernă. Ba şi-a pus şi cravată. Prinsă cu un ac cam cât o rază răscoaptă. Nu mai are barbă şi aproape că a chelit. O planetă de nisip în care singura viaţă este mişcarea indecisă a atomilor uscaţi scăpaţi prin trupul de clepsidră.

Mi-e sete. Buzele sunt crăpate din loc în loc. Şanţuri mistuite de arşiţă. Ce n-aş da să mă aflu pe o planetă de noroi. Cu vulcani noroioşi. Ploaia să-mi adape setea aşa cum un sân de femeie frumoasă pe dinăuntru, pruncul.

Doctorul spune că am febră. Ard. Faţa îmi este roşie. Un amurg de vară turnat cu găleata pe lanuri aurii. Văd macii. Noi doi. Îmbrăţişaţi într-un sărut interminabil. Două mâini vânjoase îmi ating obrajii. Două turtiţe pe jarul din vatră. Se făcea că sunt la ţară. Frământam pâinea în căpistere. O copilă de zece ani. Cu părul împletit în două codiţe – mătase de porumb. Mă aplecam în gura cuptorului. Mult prea aproape. Năduşeam. Mă sufocam.

O mână mă trage repede. Mi se pare că e bunicul.

Eşti tu. De ce mi se pare că e soarele?! Şi mă pierd. Fără urmă de revenire.

(7 iunie 2010 )

 

COLINDĂM  BLOGURI – IOANBISTRIŢEANUL (De dragoste şi suferinţă); MARIA POSTU (Am trecut in fuga printre lunile de fiere si de miere); CRISTIAN LISANDRU (Regăsire); DEJA-VU (aiureli de vară…); PAUL SANDU (Despartire); LEO (; Beţie cu apă rece)MIHAELA MAN (Hop şi eu cu o leapşă); KIŢU DANIEL (COPILARIE XIII – JOC); KATY (esti orb); ŞTEFAN-DORU DĂNCUŞ (Dură exprimare! (material preluat de pe Internet));IRIZAŢII (…)PAUL GABOR (Puricii lui Brâncuşi); DANIEL-IONUŢ VASILE (I.L.Caragiale); ORRY (Bronz cu buline)