Clişeu30: Gând de duminică, mirosind a flori de crin de Ottilia Ardeleanu

(venit din cauza unei sincerităţi transmise aproape telepatic)

 

Drumul meu, după o traiectorie aleatoare, începe să îmi placă. Este o nouă experienţă de viaţă. Nu vreau să demonstrez nimănui nimic, ci doar mie, că atunci când îţi propui ceva, se poate. Eu mai am un avantaj, şi anume, oamenii de lângă mine, care mereu mă întâmpină. Iar mie îmi este drag lucrul acesta. Probabil că de aceea urcuşul nu mi se mai pare greoi. Cel mult, plin de peripeţii. De neprevăzut. De obstacole ce diversifică existenţa. În fond, acestea te supun la mişcare. Ele se aşază în drum, tu te opreşti pentru o clipă, priponeşti caii – uneori se întâmplă să fie chiar în poarta iubirii -, te dai jos din căruţa vieţii şi, fără să te enervezi, privind alene în stânga, apoi în dreapta, ca şi când ai trece drumul nemarcat dincolo de tine, apuci cu ambele mâini şi le arunci mai încolo sau cât de departe poţi. Îţi freci mâinile, de parc-ai fi făcut ceva nemaipomenit. Fluieri sau fredonezi o melodie. Mai zăboveşti cât să verifici zăbalele. Zâmbeşti lăuntrului ca şi când chipul ţi-ar căuta interiorul în amănunt precum microscopul şi toate celulele s-ar împrieteni, de atâta alint, unele cu celelalte, creând starea aceea de relaxare, de mândrie, de fericire. Priveşti din nou stânga, dreapta, te-apropii din nou de tine. Urci, satisfăcut că ţi-ai deschis calea. Dai bice chiuind. Saluţi pe ceilalţi trecători, înseninat, de parcă te-ai fi şters cu un colţ de prosop astral şi întreaga sclipire a stelelor ţi-a intrat în ochi. Îţi continui drumul sperând să nu mai repeţi ceva ce ştii deja. Să mergi domol şi nederanjat. Numai că monotonia înseamnă moarte lentă. Este un fel de sedentarism. Un fel de conservare a propriei persoane. La concurenţă cu gogonelele, morcovii şi castraveţii. Doar că utilitatea ta într-o astfel de stare nu este evidentă ca cea a acestora din urmă. Este la fel cum ai bea un ceai de atropa belladona. Ai impresia că eşti în extaz, când, de fapt, te afli în agonie.

Primăvara asta, este pentru prima dată când primesc trei fire de crin alb de grădină. Cu miros înţepător. De parcă ei ar fi albine iar nările mele, gura leului. Şi de câte ori îi privesc simt cum le tremură clopoţeii. Cred că mă sorcovesc…

Ce vă spuneam eu de… întâmpinare?!

(6 iunie 2010)