Clişeu29: regret de Ottilia Ardeleanu

(când părăseşti un blog, parcă fugi de lângă mama)

 

Îmi pare rău că trebuie să mă despart de un astfel de blog. Mai este o lună, nici atât. Mi se pare că îngrop aici o parte importantă din sufletul meu. Nu ştiu cât de mult contează pentru comunitatea de aici. Nu ştiu dacă a tăia din suflet ca dintr-o bucată de carne afectează şi pe altcineva. Eu simt deja rănile. Şi sângele curgând. Chiar acum pixelii s-au îmbibat în roşu. Imaginea aceasta a devenit o baltă. Toate gândurile pe care le-am aşezat aici, cu delicateţe, fără nicio intenţie de a deranja cumva, toate simţămintele, cuvintele împletite ori despletite de iureşul vieţii s-au înecat. Iar muzica aceea care vibra pe corzile bucuriei mele a ruginit. Notele au căzut una câte una, nostalgic spărgându-se de pardoseala virtuală. Şi ochii mei curioşi, totodată plini de înţelegere au rămas undeva acolo, pe o pictogramă. Cât din mine, din existenţa mea, din firea mea, din emoţiile mele, din trăirile mele, din secretele, sinceritatea, dăruirea mea s-au desprins din mine de fiecare dată când am pătruns desculţă pe acest tărâm al prieteniei, ca un copil care, odată crescut, se duce în legea lui, aproape că nici eu nu mai ştiu. Câte cuvinte turnate în forme, în amfore, jgheaburi, matriţe ale zidirii nu am abandonat, voluntar, cu surâsul pe care nici gioconda nu a putut să-l contureze! Şi totuşi, am rămas cu anume amprente. Degete care m-au atins fără să ştie. Spirite care au străbătut toate hologramele prin care am lăsat urme ca de vampir însetat de nou, muşcături ca din pâinea săracului, dâre ca de melc mucos, începător în ale urzelilor poetice…

Şarpe de dudău!

Văd chipuri zbârcite făcându-se cercuri. Concentrice. Multe şi zorite. Alergând unele după altele fără să se atingă şi, totuşi, pierind în acelaşi orizont. Banal. Tern. Mult prea îndepărtat ca să mai aibă efect. Parabolica e mică. Aproape cât un castron din care sorb supa mileniului economicos toţi ne-oamenii. Dezbrăcaţi. De raţiune. Mănâncă şi nu ştiu ce. De ce.  Doar mâinile cerşind mai ies prin difuzoarele care anunţă reducerea. Dacă 25 la sută ar însemna cu tot atâtea procente mai tânăr, aş fi prima care m-aş descotorosi de bani. În fond, la ce ne folosesc aceştia? Poate doar ca să demonstrăm falsa vitejie din muşchii naţiunii. Ai bărbatului ideal. Care este…

Din mine se desprind toţi aceşti oameni şi nu ştiu că s-au plimbat printre celulele mele ca o rachetă printre stele. Nu ştiu că au scăpat poeziile lor în camerele inimii. Eu le-am cules, pagină cu pagină, le-am îndosariat, le-am pus câte un titlu, de exemplu, poezii de dragoste…

Dragostea nu înseamnă, neapărat, trup în trup, poate fi doar suflet în suflet, minte în minte, ecou în ecou…

Curată. Ca ultima fântână pe care am întâlnit-o în universul conştiinţei mele. Am mereu o cană din care poţi să bei. Doar setea ta contează.

Dacă ai putea să mă vezi!

 

 (2 iunie 2010)

Plâng ca un copil. Poţi înţelege asta? Nimic nu mai poate aduce înapoi dragostea cu care ai făcut ceva. Şi la care trebuie să renunţi. Nimeni…  

 

COLINDĂM  BLOGURI – IOANBISTRIŢEANUL (mîntuirea); MARIA POSTU (Într-o bună zi, voi râde…); CRISTIAN LISANDRU (Iubind prin criză);