Clişeu25: Dac-aș putea ține sub papuc prietenia… de Ottilia Ardeleanu

Prietenii mei nu mai sunt nicăieri. Poate că s-au ascuns în alţi prieteni. Ori poate albul ăsta care mi-a sărit în faţă ca un urs înfometat e de vină. Mă înspăimântă. Mi se pare nefiresc de pur peste o existenţă cenuşie ca stomacul unei sobe care digeră înăbuşit ultimele vreascuri stinse cu o carafă de apă limpede, adusă de la fântâna din curte. Sfârâie. Trosneşte. Parcă ai muşca dintr-o felie de pâine prăjită într-un toaster sforţat la maxim. Cranţ, cranţ. Ba nu. Seamănă, mai degrabă, cu sunetul cizmelor afundate în zăpada ninsă calm de o noapte geroasă care, prinsă între ciocan şi nicovală asemeni unui uriaş dinte de diamant, se sparge. Un scrâşnet aproape interminabil şi toate şuviţele albite de vreme se transformă în pulbere de steluţe.

Un alb atât de orbitor că nu mai văd lumea. Un decor teatral în care fazele lungi ale reflectoarelor bat dinspre scenă în loc să fie invers. Cred că am preluat rolul principal fără să-mi dau seama. Da, da, joc într-o dramă fiindcă, ceva mai încolo văd lumea plângând. Iar eu, ca un clown cu masca hilar pictată, râd. Mă gâdil şi râd. Ca de mine însămi. Doar pe dinafară pentru că, în interior, nişte geizere au izbucnit şi mă sufocă. Nările-mi sunt ţâşnitori de apă fierbinte. Aburi înţepători ca de locomotivă nărăvaşă se ridică din priviri precum cimpoaie de nori în care suflă vântul cu obrajii bulbucaţi. În ei mi se sfârşesc cuvintele, în ei se pierd  întrebările, mirările…

Spectacolul acesta nu se joacă, se trăieşte. Dincolo de scenă. Pe scările propriei locuinţe. Unde doar sentimentele mai aşteaptă să le deschidă cineva. La uşa masivă a singurătăţii. Ca dinaintea unei biserici părăsite în care îngerii fac şedinţe şi consilii pentru depăşirea problemelor spirituale. Dar cine să te întâmpine? Dorinţele, speranţele care locuiau cândva cu emfază, au îmbătrânit, s-au gârbovit. Şchioapătă. Nu mai pot merge decât în baston. Unul noduros, rupt dintr-o creangă de nuc, singura legătură cu lumea. O lume ca o cruce pe care stau răstignite sufletele. O cruce în levitaţie. Vântul pustiului şuierând pe sub ea, printre braţe, pe luciul marmurei tatuată cu atâtea chipuri… Rotind-o în sensul acelor de ceasornic. Din ce în ce mai repede, mai repede… Dedesubt este hăul.. Cine cade… cade. Nu mai are de ce se prinde. Pământul este rotund. Nu are cuie în care să te agăţi. Vei trece fluturând mâinile ca steagurile. Cu iuţeală protonică. Şi-apoi, te vei opri brusc într-un loc necunoscut, semn că pe acolo ai trecut şi tu. Exact ca un alpinist ce înfige drapelul în vârful muntelui cel mai înalt escaladat vreodată. După care vei continua să te-afunzi…

Unde au dispărut?!

Plouă peste nedumeririle mele ca şi când vremea şi-a adunat toate butoaiele cu melancolie şi udă răzoarele cu oameni direct cu furtunul. O inundaţie perfidă s-a abătut peste sentimentul acesta al prieteniei. Mâlul dezamăgirilor colcăie făcând ochiuri mucilaginoase ca într-o colonie de broaşte. Miroase a stătut. Pe alocuri se strânge în cute ca pielea batracienilor. Ridurile pământului, atestând vârsta. Iar gândurile mele bune au rămas înţepenite acolo.

Realitatea îţi dă ghionturi. Trezeşte-te! Uite, singurătatea abia te aşteaptă! Nu-i simţi gustul? E ca atunci cînd te doare în gât şi trebuie să muşti dintr-o lămâie… Doctorul se uită în cavitatea bucală şi constată că ai roşu. De furie. De ciudă. De disperare. De nemulţumire. Te trimite. Știi tu unde. Acolo poți să-ți încerci norocul, mai întîi cu un antinevralgic, apoi cu vreun calmant…

Avem impresia că ştim ce e prietenia!? De fapt, ea este un cântec pe care nu toţi reuşim să-l cântăm. Uneori este atât de fals încât nu ne mai suportăm pe noi înşine, nu simţim decât un răcnet interior aşa cum urletul unora la stele, neştiind că ele s-au stins de mult…

Știi cumva unde-mi sunt prietenii? A, nici tu nu mai ştii nimic despre ai tăi!…

Când mă vor căuta se va fi înnegurat, soarele va fi intrat demult în iatac, sub papucul nopţii, de care va trebui să asculte dacă nu va vrea să o piardă. Poate fi și aceasta o prietenie, nu-i așa?

(11 feb. 2010)

 

 

COLINDĂM  BLOGURI – IOANBISTRIŢEANUL (două bulane ca reverie); MARIA POSTU (De prin gazete adunate…); CRISTIAN LISANDRU (CAPCANA TRECUTULUI); DEJA-VU (pustiu de stele); PAUL SANDU (Ce-ar fi daca…); LEO (Un PA ş-o PA-ezie); MIHAELA MAN (Doar azi); KIŢU DANIEL (STĂPÂNA V); ŞTEFAN-DORU DĂNCUŞ (în încercarea mea de-a prinde universul…); KATY (eram singură sub cerul luxuriant); IRIZAŢII (…)

Advertisements

5 Responses to “Clişeu25: Dac-aș putea ține sub papuc prietenia… de Ottilia Ardeleanu”

  1. POMANA ANONIMILOR – IA CU PÂINE, MAICĂ! (2) « Says:

    […] vitalităţii); GABRIELA ILIEŞ (numărătorul); DISPECER BLOGOSFERĂ (Minciunel şi Minciunica);  OTILIA ARDELEANU (clişeu 25); DAN PĂTRAŞCU (probleme economice – […]

  2. POMANA ANONIMILOR – IA CU PÂINE, MAICĂ (2) « Nu te compromite! Nu te ai decât pe tine. Says:

    […] vitalităţii); GABRIELA ILIEŞ (numărătorul); DISPECER BLOGOSFERĂ (Minciunel şi Minciunica); OTILIA ARDELEANU (clişeu 25); DAN PĂTRAŞCU (probleme economice – […]

  3. Maria Postu Says:

    E un text foarte frumos scris.Imi cer scuze ca il citesc cu o usoara intarziere.(oricum, fiind scris in februarie, poate ca intre timp prietenii au aparut).E oare mesajul cuiva care strabate o criza existentiala, o situatie limita?(bineinteles, eu, spre deosebire de unii comentatori ai mei, pe care nu-i acuz, separ eul artistic de ce real).Ai comparatii foarte frumoase, imagini socante, dure care transmit ideea de suferinta si de imposibilitate a comunicarii.As indrazni sa compar sugestia albului, ca spatiu al disparitiei cu o imagine de-a mea dintr-o proza, tot fictiva.Cred ca ar fi bine sa scrii mai des proza.
    http://mariapostu.wordpress.com/2009/10/15/cheia-nepotrivita/

  4. poezieromaneasca Says:

    Maria, mulţumesc pentru frumoasele cuvinte. Da, ar trebui să scriu mai des proză. Nu ştiu ce să fac mai întâi. O femeie are mereu câte ceva de făcut.

    Textul abordează prietenia în general, nu face referire strict la prietenii mei, deşi, recunosc, oameni la care ţin, continuă să mă dezamăgească şi-atunci este un motiv să mă întreb, să întreb ce mai este cu prietenii, cu prietenia pe care fiecare o dorim cât mai sinceră şi mai solidă…
    Este o temă care nu cred că se epuizează.

    Textul a fost început la data aceea. Mi s-a părut că trebuie să revin, deci am mai prelucrat…

    Mulţumesc încă o dată.
    Te aştept cu mare drag,

    Ottilia

  5. poezieromaneasca Says:

    am citit, am lăsat şi câteva cuvinte.

    un text frumos, deosebit.

    toate cele bune!


Welcome

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: