Clişeu24: Exilată într-o carte de Ottilia Ardeleanu

(impresii de cititor)

E dimineaţă. Mă trezeşte vântul care s-a împleticit în copertina de la balcon, făcând din onduleuri fluierul lui Pan. Soarele insidios se uită prin ochean direct la mine. Apoi, suflecându-şi mânecile bufante, râcâie ferestrele somnoroase cu razele proaspăt ascuţite pe meridianul magnetic. Fante de lumină îmi taie globii în fâşii ce par jaluzele verticale de nuanţa limbilor de foc în vatra cănită a nopţii. Mă ridic pe marginea patului galben. Macii din pânza uşor boţită, care mi-au ţinut de aşternut şi de înveliş, par că plutesc într-un lan auriu. Orologiul din perete anunţă împlinirea încă a unui ceas de existenţă. Mă îndrept către soare şi îi deschid. Lamele îmi ating, la limita durerii, obrajii. Simt împunsăturile lui ca pe nişte înţepături de furnicuţe aflate în mare zor. În loc să mă trezească, mărşăluind, convoiul îmi moleşeşte simţurile. Cu toate acestea, îmi înfig coatele în pervaz, ca un atlet vârfurile picioarelor pe linia de start. Şi ţâşnesc din priviri, de parcă aş vrea să-mi iau zborul, în picaj. Un miros de  flori de măr şi iarbă crudă se ridică aburind, pătrunzând hipnotic, asemenea unui şarpe seducător, în nările ce se umflă de plăcere. Mă dezmeticeşte iureşul din crengi. Ciripit, zburătăcire… o veselie care încurajează, care dă un alt aspect lumii. Îmi pun o muzică ambientală. Intru sub duş, zăbovind în lichidul spumos, ca de mare agitată. Gândurile evadează. Încotro?!…

Sună telefonul. Insistent. Trebuie să ies. Îmi trag halatul pe un braţ, alergând, aproape că alunec pe gresie, trec şi prin faţa oglinzii… oh, ce privelişte, ajung într-o clipă, timp în care reuşesc să mă îmbrac complet. Degeaba! Oricum, era un număr necunoscut. N-aş fi răspuns.

În fine, mă cuibăresc între perne, cu o carte care mi-a picat în mână, de curând. O deschid.

Dau cu ochii de o dedicaţie:

„Dragă mamă,

„copilul tău e mic, dar vine precum un bolid”!

„La mulţi ani!”, deci, din partea unui „bolid” – acum destul de mare – năpustit „în peisaj”…

8 martie 2006”.

Şi un titlu:

Marin Mincu

Moartea la Tomis

Jurnalul lui Ovidiu

Despre singurătatea unui exilat pe malul Mării Negre. O pribegie în propria fiinţă. Care te omoară încetul cu încetul. O sfârşeală letală. Exilul unui poet: Publius Ovidius Naso. Poetul unei tristeţi imprimate pe fundul vieţii, ca hieroglifele în stâncă.

De la bun început, romanul – care nu este făcut din capitole, ci, mai degrabă, din trăiri personale denumite, din „fragmente”, cum o spune Ovidiu însuşi – are o intrare incitantă, impresionând prin cutremurul interior:

„moarte anonimă

Sunt pe moarte. Acum sunt sigur de asta. Mor aici, departe, părăsit de prieteni, în golul singurătăţii. Nimeni nu-mi va cunoaşte vreodată mormântul. Întocmai cum se întâmplă cu un necunoscut.”…

Ovidiu, „cel mai iubit poet din Roma” este dezolat. Trăind într-o cocioabă sărăcăcioasă, de lângă Tomis, îşi petrece bucata cea mai amară a vieţii, în pustietate.

„Mă simt exact ca măgarul ce se duce în ascuns să moară singur. Nimeni n-o să ştie vreodată de sfârşitul meu: voi avea o moarte anonimă şi o groapă neştiută, undeva, pe insula asta.”

Poate că moartea este mai vie decât putem să ne dăm seama. Şi este lucrul cel mai puţin controversat având în vedere că nu iartă pe nimeni, niciodată. Dar poate tocmai ea este veştmântul sub care se ascunde renaşterea spiritului, fiindcă suntem muritori doar trupeşte. Cert este că omul, cât de simplu în eul lui, o simte atunci când se apropie, cu acea coasă la spinare, mergând ţanţoş şi fluierând, ca şi când s-ar duce la o petrecere! Diferă doar manifestarea fiecăruia, doar felul cum o percepem, cum o înţelegem şi cum o primim. Unii ştiu să se resemneze, aşa cum e şi cazul personajului principal: „Nu ştiu bine de ce, dar simt că sfârşitul acesta secret va fi spre norocul meu.”

Solitudinea acestuia nu este deloc pustiită. Există personaje care se perindă şi care au o semnificaţie de nelepădat pentru soarta prigonitului. Aia este unul dintre acestea:

„În coliba mea există, din când în când, o femeie, Aia.”.

Aceasta nu numai că umple golul, inutilitatea, dar felul ei de-a fi îl conduce către meditaţie, pentru menţinerea echilibrului spiritual. Şi eu chiar consider că toate aceste textuleţe care descriu, întreabă, explică, în care poetul se recunoaşte pe sine, se metamorfozează, sunt meditaţii.

Iată ce spune despre sine, în „început”:

„Eu, celălalt, care mă caut febril în mine însumi, simt că sunt la început şi că nu m-am născut cu-adevărat… Nu există o ipostază anume care să reuşească să mă reprezinte total. Cred că, în orice început în care mă angajez, sunt simultan reprezentat de trăirile anterioare luate laolaltă. Recunosc că sunt sedus de inedit în toate experienţele. Şterg tot din memorie în clipa în care cred că voi trăi experienţa unică. Numai aşa mă conving că exist.”

Iată, deci, transformarea continuă în care se află. Simte că este necesar să o ia de la capăt, de fiecare dată. Numai aşa va putea experimenta şi trăi momente singulare.

Şederea lui aici, la pontul Euxin, este, după cum singur recunoaşte, în „armonie”, benefică: „… Viaţa mea tinde să semene cu aceea a unei plante sau a unui animal. Mă simt în armonie şi în sincronie binefăcătoare cu natura. Toate acestea sunt însă obârşia unei noi şi nesecate seninătăţi”.

Însă, tot el, în „agresivitate” exclamă: „Piatra nu-i deloc atât de mută cum se crede. Ea reuşeşte să vorbească şi să-mi comunice o senzaţie dureroasă de leşin, de fiecare dată când îmi lovesc de ea picioarele goale. Natura poate să se manifeste şi cu agresivitate. Depinde cum o abordezi”.

Constată şi faptul că apa mării îl revigorează. De aceea, în „scufundare”, spune: „Mă scufund în fiecare zi în apa rece a mării şi simt cum trupul meu încearcă fiori de prospeţime şi de putere reînnoită. E vorba de o scufundare ritualică ce-mi dăruieşte instantaneu o înteţire a sângelui şi a spiritului. Soarele şi apa nu sunt numai elemente naturale, ci îmi umplu şi corpul şi sufletul de o energie purificatoare.”.

Surghiunitul se află într-o misterioasă legătură cu natura, poate o a doua prietenă a sa. În „revoltă” afirmă:

„Toamnă. Codrul nu mai e decât un mormânt pustiu. Dacă voi muri aici, poate că alt poet – eu însumi într-o altă viaţă – va putea să exprime aceeaşi stare de dezolare tombală. Mă cuprinde un strigăt de revoltă infinită.”.

Aproape orice trăire a lui se reduce, mental, la problema morţii. Ovidiu consideră moartea ca pe o formă de renaştere, de reîncarnare: „În realitate cred că începutul suprem se află în moarte” („renaştere”), lucru pe care îl repetă şi în fragmentul „destin”.

Un personaj ce-l obsedează întruna este Medeea, lângă care, poate întâmplarea, din nou întâmplarea îl va face să dăinuiască, spiritual, în moarte ca prelungire a vieţii: „Mi-nchipui că sufletul meu împăcat îl va întâlni pe acela al Medeei care, acum, după multe perindări în alte locuri, s-a întors pe pământul ei natal.” („Medeea”).

Finalul culminează. Paragraful poartă numele de „liber”. Ceea ce este mai mult decât a te duce cu gândul la un contrast puternic între stările trăite de poetul exilat şi dorinţa avidă pe care o are, de a se ţine de firul de viaţă – antiteza moarte-nemurire:

„În ultima clipă mi se pare că aud vocea Aiei: „Ai murit deja. Ştiu asta după felul fericit în care ţi se zbăteau pleoapele… Ce-ai simţit?” Îi răspund doar prin mişcarea buzelor: „O mare dragoste… Vârfurile brazilor… Foşnetul de aripi… Soarele…” „Acum eşti liber. Faci parte din tot. Nu mai ai nevoie de mormânt” ”(„liber”).

Minunat! Cum putea fi încheiat mai frumos, mai inspirat şi mai nostalgic un roman care trece prin fibră, prin creier, prin sânge ca un virus? Nu rămâne parte din tine care să nu vibreze, să nu fie atinsă în modul cel mai plăcut cu putinţă, care să nu trăiască în exil, odată cu Ovidiu…

Cum era şi firesc, apăsătoarea singurătate îl determină să se întrebe, la un moment dat, în al său „jurnal”: „cine ştie dacă fragmentele acestea vor fi citite vreodată de cineva?”.

Ei bine, iată o întrebare inutilă!

(5 mai 2010)

COLINDĂM  BLOGURI – IOANBISTRIŢEANUL (falsa aspiraţie spre absolut); MARIA POSTU (A apărut nr 5 al revistei “Faleze de piatră”…); CRISTIAN LISANDRU (IA CU PÂINE, MAICĂ!); DEJA-VU (Zbor pierdut…); PAUL SANDU (Caietul de poezii al Micului Prinţ)