Clişeu 2: Vulcanul şi gheţarul

Contrariile se atrag

de Ottilia Ardeleanu

Eşti vulcanul clocotitor, a cărui lavă se prelinge pe mine, uşor, şi mă pârjoleşte, mă cuprinde, mă desprinde, mă adună, mă risipeşte, mă sărută înfocat, mă soarbe şi mă înghite cu nesaţ pătimaş, de îndrăgostit.
Eu, un gheţar plutind aiurea, mă topesc iute şi ireversibil, sub fierbinţeala ta, în ochii tăi mari, ca oceanul în care alunec şi mă scurg.
Tu – fierbinte, eu – rece, ne contopim atât de bine! Materia din noi se uneşte, se modelează, se întrupează atât de armonios, de firesc şi de plăcut încât nu există nicio urmă de îndoială în privinţa sentimentelor noastre. Simţim apropierea, contopirea şi, apoi, transformarea răcelii în dogoare şi invers ca pe o binecuvântare dumnezeiască. Contururile ies la suprafaţa lumii ca nişte statuete zămislite cu graţia, priceperea şi îndemânarea cioplitorului de marmură.
Suntem aşa de diferiţi şi, totuşi, aşa de asemănători! Tu eşti iubire, eu aşternutul ei. Tu eşti putere, eu gingăşia atingerii. Tu eşti clocot, eu linişte şi pace. Tu eşti caniculă, eu adiere răcoritoare. Nu putem fi unul fără altul. Nu putem trăi fără să ne întâlnim, tu – la un capăt, eu – la celălalt, mereu uniţi şi, totodată, mereu separaţi.
Tu fluid, iar eu în stare solidă, te mulezi după formele mele şi, în acelaşi timp, mă fasonezi după plăcutul tău gust şi simţ artistic. Eu mă topesc şi tu te răceşti devenind eu – fluidă şi tu – solid. Astfel, ne inversăm rolurile, tu devenind gheţar, iar eu, evident, vulcan. Şi-aşa, transformându-ne mereu, niciodată nu vom şti care dintre noi eşti tu şi care dintre noi sunt eu.
Suntem ca două materii într-o singură formă. O formă taijitu. Un chip de fecioară ce are un ochi alb şi unul negru. Sau, poate, o configuraţie rotundă în care, stau lipiţi doi peştişori identici ca formă dar înotând unul spre nord iar celălalt către sud. O sferă cu o intrare şi o ieşire, rotunde şi ele, prin care materia pătrunde sau se scurge, transformându-se continuu şi îmbrăcând forma astfel încât rezultatul să fie ceva complet, armonios, reuşit. Contururi complementare, culori complementare, spirite complementare. Materie şi spirit într-un singur simbol.
Asta suntem noi: materie şi spirit. Două trupuri guvernate de aceeaşi iubire. Două minţi într-un singur trup. Un trup care este când vulcan, când gheţar. Un spirit care este când yin, când yang.

 

Invitaţie

ca de criză

de Ottilia Ardeleanu

poftiţi la mare!
extrasezon
camere numai libere
în toate staţiunile preţuri ca speranţele
(recomand, totuşi, să vă cazaţi în propriul cort confort sporit)
servicii ca acasă când vii obosit de la muncă
şi nu ai internet apă căldură şi pe cine răbufni
fără grijă nu vă intersectaţi nici cu moşii nici cu şcolarii
nu aglomeraţie nici măcar ambuteiaje
tranzit bariere mamaia fără taxe
plimbări diurne oricâte nocturne-n raliuri
la aqua magic se intră fără bilet
te poţi da de câte ori vrei pe toate toboganele de oricât de sus
simte-te la înălţime!
e-adevărat că zăpada nu s-a topit încă
dacă vei cădea în cap nu se pune
că unii dintre… oricum nu-l mai au
în cădere liberă te aşteaptă toate jgheaburile cu lebede şi pitici
drumul este patinoar dansează limuzinele ca la nuntă
plaja e goală-goluţă impudica!
nu mai e plină de scoici şi nici picioarele nu-i miros
poţi întinde oricâte şezlonguri şi oricâte umbrele
soarele prezintă moda la ochelari doar pentru tine
nu te vede nimeni poţi face cât de mult nudism şi să te admiri în privirea către sine
aerosolul îţi aparţine în totalitate poţi lua şi la pachet
singurul lucru pe care nu-l poţi face
este să te scalzi în mare
ar îngheţa!

(28 ian. 2010)

Clişeu 4: Nefericiri…

de Ottilia Ardeleanu

Cred că nefericirile dau cele mai bune roade ale spiritului. Fără implicarea lor nu poţi crea nimic şi nu-ţi poţi imagina depăşind graniţele. Aceste stări te modelează, îţi dau sensibilitate şi o putere de a percepe, dinainte, efectele unor cauze. Ele se manifestă asemeni unui fler, ca o putere de pătrundere în adâncul minţii altora. Te fac să te transpui în situaţii, probleme, eu-ri. Aceste stări sufleteşti îţi dau un discernământ profund şi o dorinţă de a ierta, adeseori, umilitoare. Te cufundă atât de adânc în trăirile personalităţii, încât te înalţă spre nobil, spre pur, spre etern. Sapă o imensă prăpastie între tine şi cei incapabili de sentimente supreme. Tocmai de aceea este foarte greu să aluneci în întuneric.

Nefericirile te împovărează împotriva raţiunii, dar, în mod constant, îţi şlefuiesc spiritul. Câţi nefericiţi nu au ajuns să poarte “coroana de spini”! Dar, sunt singurii care sunt vii, peste vremuri! În “pământeanul” din noi, spiritul, aproape că nu are nici o semnificaţie, fiindcă, aproape nimeni nu percepe că, de fapt, acesta este singurul nemuritor, restul nu este decât o întâmplare, o soartă, ceva vremelnic!

Nefericirile puternice sau de durată lasă urme adânci pe trup, rănesc inimi şi pot duce la deteriorarea cumpătului, dacă nu sunt susţinute de o gândire profundă. Nu toţi nefericiţii reuşesc să depăşească această condiţie. Puţini sunt cei care sunt convinşi că după o mare nefericire, se poate aşterne o linişte eternă. Şi, poate de aceea, cad în abisul pământesc.

Şi nefericirea poate fi temperată ca, de altfel, orice sentiment uman. E chestiune de autosugestie, de autoimpunere, de autocontrol.

Nefericirile au şi ele soluţii de rezolvare, ca orice problemă, fie ea matematică, socială, economică etc. Ele sunt taine ale sufletului care nu pot fi împărtăşite, cel puţin, nu oricui. Cred că doar un nefericit îl poate înţelege pe un altul. Restul nu pot fi decât nişte oameni printre oameni. Aşa că, doar cel care a gustat drogurile îi înţelege, îndeaproape, pe narcomani, doar cei ce au furat pot înţelege de ce unii fură, doar cei ce au torturat înţeleg sarcasmul torturii, doar cei ce au păcătuit în dragoste pot înţelege de ce unii înşeală fără remuşcare şi… se poate continua.

În orice caz, nefericirea proprie nu trebuie să declanşeze alte nefericiri! Doar un nefericit este capabil să aline pe alţi nefericiţi. Doar un nefericit îşi caută cărarea spre ceva mai firesc, nu i-o poate arăta  acela care nu a fost implicat, vreodată, într-o astfel de stare sufletească. Doar un nefericit poate înţelege, îndeajuns, pe un alt nefericit. Astfel că, doar orbul îl poate susţine cel mai bine pe orb, doar slutul îl poate acepta, cu adevărat, pe cel slut, doar nebunul îl poate aproba pe cel nebun, doar şchiopul nu râde de cel şchiop…

Nefericirea este o boală a sufletului pe care ţi-o creează alţii, mai puţin nefericiţi, care o fac din plăcere sau din neştiinţă sau din lipsă de ocupaţie sau din sarcasm sau…

Ciudat, ea este o boală a tuturor timpurilor, pe care nimeni nu o poate trata, o boală fără leac şi la care, nimeni nu are timp să se gândească!…

(23 mai 2002)

Cântec femeiesc de Adrian Păunescu

Aşa e mama şi a fost bunica
Aşa suntem femei lângă femei
Părem nimic şi nu-nsemnăm nimica
Doar nişte “ele” ce slujesc pe “ei”.

Ei neglijenţi, iar ele foarte calme
Ei încurcând ce ele limpezesc
Ei numai tălpi şi ele numai palme
Acesta e destinul femeiesc.

Şi-n fond, ce fac femeile pe lume?
Nimic măreţ, nimic impunător.
Schimbându-şi după ei şi drum şi nume
Pun lucrurile iar la locul lor.

Cu-atâţia paşi ce au făcut prin casă
Şi pentru care plată nici nu cer
De-ar fi pornit pe-o cale glorioasă
Ar fi ajuns şi dincolo de cer.

Ei fac ce fac şi tot ce fac se vede
Ba strică mult şi ele-ndreaptă tot
Şi de aceea nimeni nu le crede
Când cad, îmbătrânesc şi nu mai pot.

Aşa e mama şi a fost bunica
Şi ca ele mâine eu voi fi.
Ce facem noi, femeile? Nimica,
Decât curat şi uneori copii.

Suntem veriga firului de aţă
În fiecare lanţ făcut din doi
Ce greu cu noi femeile în viaţă
Dar e şi imposibil fără noi…

MOARTEA lui PINTEA

Doamne, dacă-mi eşti prieten

de Spiridon Popescu

Doamne, dacă-mi eşti prieten, dă-mi prietenii pe viaţă!

La mulţi ani, Florin Piersic senior!

cerului deasupra

de Ecaterina Bargan 

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

într-un moment trebuie să cedăm, să renunţăm
la ceea ce iubim, să ne întoarcem la începuturi.
luptăm pentru a supravieţui
dar nu supravieţuim pentru a lupta.
uscăciunile caută apă, întunericul cerşeşte lumină.
pentru că aşa se întîmplă de obicei,
da, există aşa excepţii.

pentru că putem ocoli misterul, dar nu ne putem ascunde.
păşim prin aceleaşi capcane şi nici măcar
nu ne uităm în urmă.
există minuni, cum se întîmplă naşterea unui copil,
şansa evadării, primul cuvînt rostit.
ne privim dintr-o parte,
ca pe nişte străini. nu ne mai recunoaştem.

oglinda nouă de pe perete nu aduce mai multă deschidere,
nici măcar iluzia unei continuări.
poate
acesta-i sfîrşitul sau poate
doar un început.

să fim rezonabili în dragoste

 (poezii de dragoste)

de Liviu-Ioan Muresan

mă simt o bucată de china sădită cu orez
milioane de oameni mici cu ochii mici
un soare mic cu raze mici
pe care vîntul o bate puternic pînă ce o usucă
aşa mă simt în momentele în care îţi deschizi braţele
să mă primeşti lîngă sînii tăi uriaşi
din ei curg două rîuri de lapte în două vase mari
atît de mari încît orezul din china ar fierbe molcom cu spumă
oamenii cu ochii cît boabele de orez s-ar sătura cu laptele tău
cu orezul lor şi bucata aceea de china ar creşte printre picioarele noastre
precum bunăstarea.
nu clipi ochii mari şi mirarea ochilor tăi cît toţi ochii mici ai chinezilor
îmbătaţi de sake şi lapte
nu clipi ai isca un cutremur cu milioane de victime
nu merită pentru o simplă îmbrăţişare.

târâiş

(prin viaţă)

 

de Ottilia Ardeleanu

 

fix în ochi!

şi-am ameţit

m-am încolăcit în existenţă

la trecut scot limba

prezentul îşi dă ochii peste cap

în doze puternice

iarba pe care mă târăsc

zornăie inele

venin scuip din nepăsare

spre viitorul pornit din criză

alungindu-se până la alta

în trunchi de copac

fac spirale energetice

în laţul zădărniciei

îmi sugrum speranţa

înfăşor nesomnul

pe zori desfigurate

tunel prin noapte construiesc

în văgăuni nu mai am loc

s-au umplut cu deznădejdi

îmi muşc limba

şi scap de otravă!

 

(24 ian. 2010)