prabusirea unui vultur într-un om
de Nichita Stănescu
M-a izbit vulturul prabusindu-mi-se pe umar.
Clontul lui mi-a luat aerul din plamâni,
treaz fiind înca, m-am trezit
cu launtru meu plin de zburatoarele cerului.
Fereasca-ma, sa stea si cerul cu stele în mine.
Prea putina mi-e viata, încât
dau liber vederii si razei ei
dau liber.
Atâta va rog, scoateti-mi din plamâni pe vultur.
Am sa-l duc în spinare sa-l îngrop la vârf de munte.
Atâta doar va rog, scoateti-mi vulturul din plamâni.
Ma sufoc ; penele lui îmi umplu respirarea.
Strein de moartea mea
e vulturul mort.
January 31, 2010 at 11:11 pm
Frumos… Foarte frumos…
“Atâta va rog, scoateti-mi din plamâni pe vultur.
Am sa-l duc în spinare sa-l îngrop la vârf de munte.
Atâta doar va rog, scoateti-mi vulturul din plamâni”…
Numai Nichita Stănescu putea să scrie aşa…
January 31, 2010 at 11:15 pm
E adevărat. Mi-a plăcut mult această poezie. Mulțumesc pentru semn.
February 1, 2010 at 2:57 pm
Multumesc frumos, Otilia, pentru adaugarea blogului meu in lista ta. Sunt onorata si incantata de cunostinta ! 🙂
O sa intorc gestul cu mare placere si o sa-mi fac timp sa-ti citesc creatiile.
La buna recitire !
February 1, 2010 at 7:20 pm
Bun venit, Leo!
Să ne citim cu bine!