Dirty Dancing – Time of my Life (Final Dance)

Barbra Streisand – Woman in love

Life is a moment in space
When the dream is gone
it’s a lonelier place

I kiss the morning goodbye
But down inside, you know we never know why
The road is narrow and long
When eyes meet eyes and the feeling is strong
I turn away from the wall,
I stumble and fall, but I give you it all

Chrous:
I am a woman in love
And I’d do anything to get you into my world and hold you within
It’s a right, I defend, over and over again
What do I do?

With you eternally mine
In love there is no measure of time
We planned it all at the start
That you and I live in each other’s heart
We may be oceans away
You feel my love, I hear what you say.
No truth is ever a lie,
I stumble and fall, but I give you it all.

Chrorus:
I am a woman in love
And I’d do anything to get you into my world and hold you within
It’s a right, I defend, over and over again
What do I do?

Ooooh Yes I am a woman in love and I’m talking to you,
You know I know how you feel, what a woman can do.
It’s a right, I defend, over and over again.
What do I do.
I’m a woman in love
And I’ll do anything to get you into my world
And hold you withïn
It’s a rïght I defend,over and over….

Clişeu 2: Vulcanul şi gheţarul

Contrariile se atrag

de Ottilia Ardeleanu

Eşti vulcanul clocotitor, a cărui lavă se prelinge pe mine, uşor, şi mă pârjoleşte, mă cuprinde, mă desprinde, mă adună, mă risipeşte, mă sărută înfocat, mă soarbe şi mă înghite cu nesaţ pătimaş, de îndrăgostit.
Eu, un gheţar plutind aiurea, mă topesc iute şi ireversibil, sub fierbinţeala ta, în ochii tăi mari, ca oceanul în care alunec şi mă scurg.
Tu – fierbinte, eu – rece, ne contopim atât de bine! Materia din noi se uneşte, se modelează, se întrupează atât de armonios, de firesc şi de plăcut încât nu există nicio urmă de îndoială în privinţa sentimentelor noastre. Simţim apropierea, contopirea şi, apoi, transformarea răcelii în dogoare şi invers ca pe o binecuvântare dumnezeiască. Contururile ies la suprafaţa lumii ca nişte statuete zămislite cu graţia, priceperea şi îndemânarea cioplitorului de marmură.
Suntem aşa de diferiţi şi, totuşi, aşa de asemănători! Tu eşti iubire, eu aşternutul ei. Tu eşti putere, eu gingăşia atingerii. Tu eşti clocot, eu linişte şi pace. Tu eşti caniculă, eu adiere răcoritoare. Nu putem fi unul fără altul. Nu putem trăi fără să ne întâlnim, tu – la un capăt, eu – la celălalt, mereu uniţi şi, totodată, mereu separaţi.
Tu fluid, iar eu în stare solidă, te mulezi după formele mele şi, în acelaşi timp, mă fasonezi după plăcutul tău gust şi simţ artistic. Eu mă topesc şi tu te răceşti devenind eu – fluidă şi tu – solid. Astfel, ne inversăm rolurile, tu devenind gheţar, iar eu, evident, vulcan. Şi-aşa, transformându-ne mereu, niciodată nu vom şti care dintre noi eşti tu şi care dintre noi sunt eu.
Suntem ca două materii într-o singură formă. O formă taijitu. Un chip de fecioară ce are un ochi alb şi unul negru. Sau, poate, o configuraţie rotundă în care, stau lipiţi doi peştişori identici ca formă dar înotând unul spre nord iar celălalt către sud. O sferă cu o intrare şi o ieşire, rotunde şi ele, prin care materia pătrunde sau se scurge, transformându-se continuu şi îmbrăcând forma astfel încât rezultatul să fie ceva complet, armonios, reuşit. Contururi complementare, culori complementare, spirite complementare. Materie şi spirit într-un singur simbol.
Asta suntem noi: materie şi spirit. Două trupuri guvernate de aceeaşi iubire. Două minţi într-un singur trup. Un trup care este când vulcan, când gheţar. Un spirit care este când yin, când yang.

 

Invitaţie

ca de criză

de Ottilia Ardeleanu

poftiţi la mare!
extrasezon
camere numai libere
în toate staţiunile preţuri ca speranţele
(recomand, totuşi, să vă cazaţi în propriul cort confort sporit)
servicii ca acasă când vii obosit de la muncă
şi nu ai internet apă căldură şi pe cine răbufni
fără grijă nu vă intersectaţi nici cu moşii nici cu şcolarii
nu aglomeraţie nici măcar ambuteiaje
tranzit bariere mamaia fără taxe
plimbări diurne oricâte nocturne-n raliuri
la aqua magic se intră fără bilet
te poţi da de câte ori vrei pe toate toboganele de oricât de sus
simte-te la înălţime!
e-adevărat că zăpada nu s-a topit încă
dacă vei cădea în cap nu se pune
că unii dintre… oricum nu-l mai au
în cădere liberă te aşteaptă toate jgheaburile cu lebede şi pitici
drumul este patinoar dansează limuzinele ca la nuntă
plaja e goală-goluţă impudica!
nu mai e plină de scoici şi nici picioarele nu-i miros
poţi întinde oricâte şezlonguri şi oricâte umbrele
soarele prezintă moda la ochelari doar pentru tine
nu te vede nimeni poţi face cât de mult nudism şi să te admiri în privirea către sine
aerosolul îţi aparţine în totalitate poţi lua şi la pachet
singurul lucru pe care nu-l poţi face
este să te scalzi în mare
ar îngheţa!

(28 ian. 2010)

Clişeu 4: Nefericiri…

de Ottilia Ardeleanu

Cred că nefericirile dau cele mai bune roade ale spiritului. Fără implicarea lor nu poţi crea nimic şi nu-ţi poţi imagina depăşind graniţele. Aceste stări te modelează, îţi dau sensibilitate şi o putere de a percepe, dinainte, efectele unor cauze. Ele se manifestă asemeni unui fler, ca o putere de pătrundere în adâncul minţii altora. Te fac să te transpui în situaţii, probleme, eu-ri. Aceste stări sufleteşti îţi dau un discernământ profund şi o dorinţă de a ierta, adeseori, umilitoare. Te cufundă atât de adânc în trăirile personalităţii, încât te înalţă spre nobil, spre pur, spre etern. Sapă o imensă prăpastie între tine şi cei incapabili de sentimente supreme. Tocmai de aceea este foarte greu să aluneci în întuneric.

Nefericirile te împovărează împotriva raţiunii, dar, în mod constant, îţi şlefuiesc spiritul. Câţi nefericiţi nu au ajuns să poarte “coroana de spini”! Dar, sunt singurii care sunt vii, peste vremuri! În “pământeanul” din noi, spiritul, aproape că nu are nici o semnificaţie, fiindcă, aproape nimeni nu percepe că, de fapt, acesta este singurul nemuritor, restul nu este decât o întâmplare, o soartă, ceva vremelnic!

Nefericirile puternice sau de durată lasă urme adânci pe trup, rănesc inimi şi pot duce la deteriorarea cumpătului, dacă nu sunt susţinute de o gândire profundă. Nu toţi nefericiţii reuşesc să depăşească această condiţie. Puţini sunt cei care sunt convinşi că după o mare nefericire, se poate aşterne o linişte eternă. Şi, poate de aceea, cad în abisul pământesc.

Şi nefericirea poate fi temperată ca, de altfel, orice sentiment uman. E chestiune de autosugestie, de autoimpunere, de autocontrol.

Nefericirile au şi ele soluţii de rezolvare, ca orice problemă, fie ea matematică, socială, economică etc. Ele sunt taine ale sufletului care nu pot fi împărtăşite, cel puţin, nu oricui. Cred că doar un nefericit îl poate înţelege pe un altul. Restul nu pot fi decât nişte oameni printre oameni. Aşa că, doar cel care a gustat drogurile îi înţelege, îndeaproape, pe narcomani, doar cei ce au furat pot înţelege de ce unii fură, doar cei ce au torturat înţeleg sarcasmul torturii, doar cei ce au păcătuit în dragoste pot înţelege de ce unii înşeală fără remuşcare şi… se poate continua.

În orice caz, nefericirea proprie nu trebuie să declanşeze alte nefericiri! Doar un nefericit este capabil să aline pe alţi nefericiţi. Doar un nefericit îşi caută cărarea spre ceva mai firesc, nu i-o poate arăta  acela care nu a fost implicat, vreodată, într-o astfel de stare sufletească. Doar un nefericit poate înţelege, îndeajuns, pe un alt nefericit. Astfel că, doar orbul îl poate susţine cel mai bine pe orb, doar slutul îl poate acepta, cu adevărat, pe cel slut, doar nebunul îl poate aproba pe cel nebun, doar şchiopul nu râde de cel şchiop…

Nefericirea este o boală a sufletului pe care ţi-o creează alţii, mai puţin nefericiţi, care o fac din plăcere sau din neştiinţă sau din lipsă de ocupaţie sau din sarcasm sau…

Ciudat, ea este o boală a tuturor timpurilor, pe care nimeni nu o poate trata, o boală fără leac şi la care, nimeni nu are timp să se gândească!…

(23 mai 2002)