de Ecaterina Bargan
alături de Emil Proşcan
nu mă tem nu mă tem de oameni
singurătatea din ei mă înspăimântă
aşa cum moartea îmi umple bocancii
aş vrea să ignor neîndurarea
aş vrea ca dimineaţa să aibă zâmbetul tău
să mă împrumuţi cu mărunţişul de zâmbet
răsăritul trandafiriu din palmele tale, arată-mi-l
poate mama mea a greşit încurcând timpul
sau poate dragostea s-a vândut pe firimituri de pâine
pentru a se preface în dulcea amăgire
din care te vânează ochi lacomi
şi veşnicia e acum la piciorele mele improvizând nemurirea
şi toate cuvintele pe care le căutăm sunt rădăcini
din paşii nerostiţi
uitaţi pe străzile pustii din nopţile însingurate
cu siguranţă într-o zi vom ajunge acolo
unde buzele tale sunt o salvare
târziu foarte târziu am să te întreb
dacă mai eşti îndrăgostită de mine
am să te întreb şi am să te rog să taci
January 16, 2010 at 8:05 pm
“…să mă împrumuţi cu mărunţişul de zâmbet
răsăritul trandafiriu din palmele tale, arată-mi-l
poate mama mea a greşit încurcând timpul
sau poate dragostea s-a vândut pe firimituri de pâine
pentru a se preface în dulcea amăgire” – plăcută lectură, felicitări autorilor!
January 16, 2010 at 8:13 pm
da, cred că viaţa înseamnă să nu te temi de oameni, dimineţile să aibă surâsul iubirii şi… poate, chiar că veşnicia se află la picioarele noastre, dacă ştim să ni le spălăm!
Cu drag,
Ottilia
January 17, 2010 at 2:20 pm
Mă bucur că am regăsit-o pe Ecaterina aici.
January 22, 2010 at 4:01 pm
multumesc. ma bucura semnele voastre.