Memoria ca proprie animă

de Liviu-Ioan Muresan

Nu m-a lăsat memoria, doar că înfloriturile,
zîmbetele strînse la inimă peste ani,
s-au acumulat primului zîmbet.

Astfel o văd pe Maria ca pe un zîmbet deplin,
o văd pe ascuns, noaptea, uneori şi ziua şi atunci clipesc.
Mai întîi buzele acelea ca două fructe(mirosul ceaiului de dimineaţă),
apoi ochii şi lacrimile de fericire.
Da, lacrimile în care şi azi m-aş îneca,
înot prin fericirea aceea şi de mînă mă prinde Ioana,
tristă parcă, plîngînd lacrime să încăpem împreună,
-Oana, o strig, şi chipul i se prelungeşte spre picioarele mele
şi tot corpul, devine zveltă, blondă şi îmi surîde:
-Nu mă cheamă Oana.
Da, Oana rămîne în spate, recunosc făptura aceasta ale cărei mîngîieri
doar în vis… Dana se transformă în fulg şi se topeşte în palma-mi.

Uneori chipul Mariei se sparge brusc,
din frînturi se ridică Ioane, Dane, Mihaele;
alteori mă hrănesc timp îndelungat,
memoria nu-mi joacă feste
atîta timp cît femeile mele
curg din lacrimile
Mariei.

ştirea zilei

de Liviu-Ioan Muresan

în Kazahstan, un preot ortodox a filmat doi îngeri ridicîndu-se la cer şi ducînd cu ei sufletul unui copil

în Kazahstan pămîntul poartă semne
şi apa, şi aerul,
semnele unei dureri răscolite;
acolo atomii s-au împrăştiat a distrugere,
ciuperci negre şi ploi acide,
ochii orbiţi ai copiilor nu aveau surîs,
ochii adulţilor au surîs de moarte,
nu se mai descompun sufletele pure,
ci se înalţă la cer
pe aripi sclipitoare.
unde durerea atinge pămîntul se moare cu temere,
Dumnezeu Însuşi îndreaptă greşelile oamenilor
cu remuşcarea potopului.
acolo niciodată curcubeul nu a atins două maluri,
lumina niciodată nu s-a descompus văzului,
lumea e gri şi imaginile neclare,
doar îngerii tremură, îşi întorc privirile
încurajînd sufletele să se înalţe alături.
a pus Dumnezeu rogojină în Kazahstan
pentru genunchi frînţi, pentru coate bătătorite,
şi o funie a slobozit pe care nu clopotele,
ci îngerii duc povara.