Poezieromaneasca's Blog

când se va arăta

poezieromaneasca — Sun, 29 Jan 2012 16:47:54 +0000

îl voi întâmpina judicios
vom învăţa împreună ridicarea
împleticirea şi descâlcirea imperioasă a întrebărilor
vom descoperi o geometrie blândă
în care să se înscrie formele noastre
primele ţipete tot atâtea ecouri
ţinutul de mână fără amestecarea identităţilor
îmi va împrumuta vioiciune
contra ştiinţelor mele
vom aplica principiul transformării
chiar dacă din lumi diferite
prin convergenţă încet
încet ne vom ceda viaţa moartea
va deveni
mă voi retrage

în al infinitulea pătrar

Ottilia Ardeleanu

(27 ian. 2012)

faute de mieux

poezieromaneasca — Sat, 28 Jan 2012 20:31:12 +0000

oricum suntem închişi într-un mormânt
mişcător
că suntem vii este doar o părere
a noastră despre noi
din emfatic nu se coboară ca din ascensor

pe oase înfăşuraţi cu un fel de
compoziţie întâmplătoare
ca să mimeze uneori sunete
din partitura de care aparţinem
unii i-ar spune viaţă dacă nu şi-ar da seama
că sunt pătrunşi de prea mult spirit

se înţelege că doar glumind
uneori pe seama cuiva
ne mai putem apropia de identitate
ca de o planetă din care se degajă aburul
unei respiraţii forţat allegro

să nu vă închipuiţi că fugim de armonia
sufletului îi trebuie cel puţin o sferă
pe care să imprimi nuanţe
de timp şi spaţiu

ar mai fi o soluţie să luăm aceeaşi
poziţie erectă dar veţi spune că
e genul feminin

ca să ne înţelegem
trebuie să ne mişcăm în aşa fel încât
să ne auzim la aceleaşi intervale

mai bine să numărăm
ecourile

Ottilia Ardeleanu

(28 ian. 2012)

Albatrosul – Charles Baudelaire

poezieromaneasca — Sat, 28 Jan 2012 08:52:21 +0000

Din joacă, marinarii pe bord, din când în când
Prind albatroşi, mari păsări călătorind pe mare
Care-nsoţesc, tovarăşi de drum cu zborul blând
Corabia pornită pe valurile-amare.

Pe punte jos ei care sus în azur sunt regi
Acuma par fiinţe stângace şi sfioase
Şi-aripile lor albe şi mari le lasă, blegi
Ca nişte vâsle grele s-atârne caraghioase

Cât de greoi se mişcă drumeţul cu aripe!
Frumos cândva, acuma, ce slut e şi plăpând
Unu-i loveşte pliscul cu gâtul unei pipe
Şi altul, fără milă, îl strâmbă şchiopătând.

Poetul e asemeni cu prinţul vastei zări
Ce-şi râde de săgeată şi prin furtuni aleargă
Jos pe pământ şi printre batjocuri şi ocări
Aripele-i imense l-împiedică să meargă.

L’Albatros

Souvent, pour s’amuser, les hommes d’équipage
Prennent des albatros, vastes oiseaux des mers,
Qui suivent, indolents compagnons de voyage,
Le navire glissant sur les gouffres amers.

À peine les ont-ils déposés sur les planches,
Que ces rois de l’azur, maladroits et honteux,
Laissent piteusement leurs grandes ailes blanches
Comme des avirons traîner à côté d’eux.

Ce voyageur ailé, comme il est gauche et veule!
Lui, naguère si beau, qu’il est comique et laid!
L’un agace son bec avec un brûle-gueule,
L’autre mime, en boitant, l’infirme qui volait!

Le Poète est semblable au prince des nuées
Qui hante la tempête et se rit de l’archer;
Exilé sur le sol au milieu des huées,
Ses ailes de géant l’empêchent de marcher.

— Charles Baudelaire
Din volumul “Charles Baudelaire – Les fleurs du mal”, Larousse, 1993

un timp la galop

poezieromaneasca — Fri, 27 Jan 2012 18:37:37 +0000

o vegetaţie explozivă nerăbdarea
pe atunci paşii tăi cunoşteau un drum verde
împrumutat din mersul pământului
şerpuiau toate şi toate ieşeau dintr-o tăcere senzuală
ochi de copil aproape în neastâmpărul lor
atenţia din partea unei mâini de fluturi
te însufleţeau
săreai peste o nimica toată
pe ghizd o ciutură cu setea până-n buză
undeva un clopot
se străduiau să anunţe despre
o lume timpurie în care
ne pierdeam nechibzuit

pe unde s-au dus caii care alergau prin
mângâierile noastre

Ottilia Ardeleanu

(27 ian. 2012)

despre natura situaţiei

poezieromaneasca — Thu, 26 Jan 2012 20:34:50 +0000

Vreme cu fumuri. O creastă retează linia ferată pe care vine alene, ca şi când s-ar interesa de vreo istorie de-o parte şi de cealaltă a lumii, o locomotivă atât de veche. Pufnind la fiecare sută de traverse pe când mestecă flăcări de fachir pentru care vâlvătaia pe limba-i piere. Oho, uite-o cum intră prin olanele roşii ca prin asfinţit. Şi mă tem şi închid ochii şi aştept să mă zguduie un zgomot, mă stropşesc în suflet cum ai crăpa un bulgăre şi mă ia cu frig. Botul ei adulmecă şinele ieşind din acoperişul care sângerează uşor pe obrazul orizontului. Dintr-odată, câteva căuşuri de nori împrăştie cristale mărunte ca de sare. Aerul geme, se sforţează de durere, începe să se mişte de pe o parte pe cealaltă, devine nervos. Prin globul de sticlă în care este închisă lumea aceasta cât un ochi aruncat în treacăt, acvilonul suflă, şterge apoi cu mânecile să mă vadă bine, dar eu m-am pus la adăpost sub propriul omăt.
Şi cerul ăsta plin de coşuri ca un adolescent cu haina descheiată şi mâinile în buzunare mă priveşte de parcă aş fi eu de vină că suntem în criză. Dar eu n-am mişcat un deget, am urmărit totul de după perdele şi am cârcotit, recunosc, atunci când era musai, cu nişte aşa-zişi care mi-au stâlcit zilele tot transmiţând ştiri de felul acesta de sub un nuc rămas pe drumuri de când mă ştiu eu locatar al vieţii mele, acum la numărul 30. Şi am zis jos ăia, afară ăilalţi, dar cine să-i fi bătut pe umăr, cine să-i fi tras la răspundere, la noi în cartier e plin doar de înjurături şi de gunoaie. Oamenii, câţi au mai rămas, au ieşit şi nu s-au mai întors de-o graniţă bună.
Ceva s-a schimbat de-a binelea. Pe străzi, fulgii manifestează, s-au adunat cu miile, se vânzolesc, strigă, şuieră printre dinţi, s-au înmulţit în faţa gardurilor de protecţie. Se dezlănţuie, în rafale trag în stânga, apoi în dreapta şi la centru, în toţi. Se năpustesc pe mansarde, de-acolo îşi trâmbiţează disperarea, nemulţumirile, dispreţul. Au devastat vitrine, bănci, monumente, s-au încolonat şi mărşăluiesc. Nu mai vor să fie călcaţi în picioare. Nu!
Azi, aproape inspiraţi, au învârtit hora unirii.

Ottilia Ardeleanu

(24 ian. 2012)

unde rămâi fără cuvinte

poezieromaneasca — Tue, 24 Jan 2012 15:33:36 +0000

îţi ducem tăcerea neîncăpătoare
în burta unei căruţe
rămân copacii fără mâini drumurile fără picioare
în urmă câteva fiinţe sub dărâmăturile unei pierderi
încearcă să reziste
tot restul se burduşeşte ca să ne strângă într-un singur loc
sub un clopot de cer se zbat norii
o luăm pe strada liniştii
nu ştim ce să ne mai spunem
lipim pământul cu sentimente
de-o veşnicie

Ottilia Ardeleanu

(24 ian. 2012)

sortitului

poezieromaneasca — Sat, 21 Jan 2012 11:45:56 +0000

de un timp
mă gândesc doar la cuvânt
pe care îl aştept
parcă ai fi un dumnezeu

să-I dăm pace odată
să-L lăsăm să se nască liniştit
destul
Îl hulim apoi ne rugăm Lui de iertare
mă mir că ne mai ştie ca pe
ioan ana maria vasile ilie gheorghe elena matei

L-am târât şi în revoluţie
I-am imputat că nu împiedică moartea
de toate neputinţele noastre
de viaţă de mamă de copii
L-am învinovăţit

în versuri

pironeşte-mă
vreau să-ţi fiu eu
dumnezeul

fie-ţi iertate cuvintele
că nu ştii ce spui
când mă acuzi că te-aş fi putut salva
de la poezie

Ottilia Ardeleanu

(18 dec. 2011)

pe roşu ca de Moş

poezieromaneasca — Fri, 20 Jan 2012 19:54:25 +0000

azi l-am văzut
la braţul unei tinere
a traversat strada prin loc nepermis
avea un sac de mărimea unui diplomat
şi era foarte nehotărât
la stânga
la dreapta

câţiva copii cu părinţi
au întors capul

să fie Moşul amăgirilor noastre
întreb ca un cetăţean fără ocupaţie
care nu
mai aşteaptă

steaua
sus răsare
ca o taină mare

Ottilia Ardeleanu

(19 dec. 2011)

nimic informatic

poezieromaneasca — Wed, 18 Jan 2012 15:08:51 +0000

jpegul mamii ei de viaţă
am încercat să-i fac un zoom
să ajung la cafeaua pe care
o beam împreună dimineaţa
la cuvintele care se amestecau
buze îndulcite pe buzele cănilor

la plimbările prin aleile trupurilor
noaptea în liniştea patului
făcut pentru noi
descântec

dar mai mult decât nişte umbre
nedefinite goluri
nu am reuşit

am luat peniţa de îngroşat
apoi trim trim trim
până nu a mai rămas decât poemul
mâzgălit şi mototolit
într-o inimă

fără program

Ottilia Ardeleanu

(17 dec. 2011)

Reparaţie informatică – Premiul I la Concursul de proză al revistei Noi, Nu!

poezieromaneasca — Tue, 17 Jan 2012 16:33:22 +0000

A bătut uşor. L-am poftit înlăntru. Eram în pantalonii de training violet şi un maiou decoltat, din care sânii se răsfrângeau pe jumătate, rotund şi obraznic, formând un şanţ apetisant în care ar fi putut aluneca toţi ochii hoinari. Îmi lăsasem pletele cumva peste fruntea înaltă. Voiam să acopăr urmele tristeţii. Păream mult mai rebelă, aşa. Un scut de energie protector. Altcineva în locul meu.
Era cum nu se poate de seducător în ţinuta de instalator, cu geanta plină de cd-uri, cabluri, adaptoare, switch-uri, cleaner-e şi alte scule pentru formatarea vieţii. Mi-a zis că dacă ceva s-a virusat, e mai bine să o iau de la început. Nu s-a exprimat deloc filozofic. Mi-a spus-o ca şi când era expert în viaţa mea. Senin. El nu ştia că încercasem o curăţare, injectându-mi o seringă de lichid transparent, care a sfârâit puţin şi mi-am pierdut, definitiv, traseul. Nu mai recunoşteam niciun mail, nicio voce poetică şi toate versurile se transformaseră într-o groapă de gunoi ameninţătoare pentru care aşteptam cu satisfacţie un referendum-două. Chiar eram pregătită. Cu cifre. Nu, nu despre statistici era vorba, eu nu făceam compromisuri. Pentru mine lucrurile erau clare: da sau nu. Doar aşa mă desfăşuram. În amplitudine. Îndiferent de sens. Depindeam, însă, de ceva, ori cineva care să-mi dea impulsuri.
Pentru a verifica intruziunile, a venit cu propriile testere. Le-a aşezat lângă mine. Nu ştiu, probabil după codul culorilor. Ce flexibilitate în mişcări, ce perfecţiune în a extrage şi a introduce, în tăcere, materialele acelea în care îmi venea să torn un pic de rutină, un pic de psihonevroză, un pic de …
S-a aplecat în faţa mea, umil. Mi se părea că sunt chiar cineva în momentul acela. Deveneam importantă. Dincolo de prag, puteam fi oricine. Chiar îmi reapăruse un fel de chef. Să fac năzbâtii. M-a studiat cu ochii mari ca nişte lupe. Şi ce priviri, cu toţi lucşii mă controla. O scanare în toată memoria mea. Voia să-mi ştie numele, ce capacităţi am, de la ce firmă vin, durata contractului şi dacă îi ofeream vreo garanţie. Eu aveam prea multe în capul meu minion şi procesam cu repeziciune totul. Timpul îmi era foarte preţios. De fapt, fusesem programată. Nu mă abăteam de la clasele mele, de la funcţiile mele, de la termenii în care fusesem educată. Imi plăcea să-mi fac treaba până la capăt şi apoi să mă ascult. Din mine să iasă toate acordurile. Chopin, de exemplu, de câte ori n-a intrat în filarmonica, adagio, cu orchestră sau fără, cântând unui auditoriu virtual! De câte ori da Vinci nu m-a lăsat fără culoare în obraji, fugind în laborator pentru câte-o descoperire de-a lui… Câte referate despre anatomie, câte doctorate despre disperarea şi neantul şi Dumnezeul filosofic… Despre cum să înveţi paşii pinguinului ori să adaugi pătrate origami… Până şi testele auto au trecut prin pielea mea magnetizată, mereu atrăgătoare. Şi câte mesaje din iubire. Până la moarte.
Nu obosesc niciodată. Oricine are nevoie de deschiderea mea spre cunoaştere şi de temelia unei reprezentări, mă găseşte acasă ori prin magazine, la cumpărături. Dar, de un timp, am rămas aşa cum mă simt. Individualistă. Nu colaboratori, nu curioşi ori cointeresaţi care să apese doar pe butonul de la intrare. Şi nu e vina mea. Eu sunt perfecţionistă. Nu-mi place perisabilitatea. De aceea, o să mă priviţi, de fiecare dată, ca pe altcineva, ca pe altceva nou, fascinant.
Prea soft pentru el, cel care voia să pară mai hard decât era. Ai fi zis că suntem nedespărţiţi. Însă, când priveşti dinpre exterior, lucrurile nu stau întocmai. Vă spun pianissimo: se cam ramolise. Deşi începuse să se poarte din ce în ce mai mult diferenţa de 20, totuşi, eu eram mult prea simpatică, mult prea tânără şi predispusă la schimbări pentru unul ca el, morocănos, mereu mormăind, iar când nu-i convenea ceva, claca de la primul acces. Degeaba încecam eu să-l antrenez, să-l resuscitez. Era evident că prietenii ne vor părăsi. Că viaţa noastră va ajunge o ru-i-nă…
Gata. Voiam să pun punct acestui tandem amoros. Despre compatibilitate ce să mai vorbesc?! El se învechise rău. Mie îmi plăcea să fiu mereu la modă. De actualitate. Respectam cerinţele. Mă adaptam foarte repede la versiuni noi. El se complăcea în aceeaşi ţinută, cu aceleaşi deficienţe, şubrezit, răspunzând cu greu la solicitări, scoţând limba, uneori, la cei care voiau să-l consulte în diferite probleme, spunând, graseiat, reject vieţii. Ce nevoie să fie de schimbare?! Presupunea efort financiar. Pe criza asta!…
Instalatorul încerca să împace părţile dând dreptatea când unuia, când celuilat. Mai ştergând din petele vizibile ale existenţei, mai atenuând neajunsurile cauzate de uzură, de proasta folosire a spaţiului comun, de vizitele nepermise ale străinilor şi altele despre care nici nu mai vreau să spun. Aşa de calm, degajat, folosindu-şi cu îndemânare ustensilele. Aşezate într-o ordine numai de el înţeleasă. Şi privindu-mă ca pe ceva de valoare.
Nicio minune nu avea să se întâmple. Ofta, spunea tot felul de cuvinte care pe mine mă lăsau demagnetizată, fără niciun chef de comunicare. Simţeam că voi rămâne, pentru nu se ştie câtă vreme, singură.
Deznădăjduită, i-am întins fişa de constatare ca pe o cerere de divorţ. Era necesară doar aprobarea lui. Speram să-mi găsesc foarte curând un partener căruia să-i pot interpreta simfonia destinului.

Ottilia Ardeleanu

(18 dec. 2011)