cică ea nu poartă maro că e de babe, nici gri că seamănă a şobolan, violet nici pe atât că se pretează pentru femei prea… uşoare

Madame Plută vrea să pară ceea ce nu este. De mult se strofoacă să iasă în evidenţă cu câte ceva. Să apară la suprafaţă. Oglindă.
S-a iubit cu toată lumea tocmai pentru că n-o iubea nimeni. Din asta a căşunat pe flori să le înmulţească, să le mute de la soare la umbră şi din sera de iarnă afară. Şi-a adus motan la serviciu, chipurile paznic la invazia de şobolani, şi pe care îl mângâia pe ascuns. Pe urmă, a trecut la iubirea pe puncte. A cusut în goblen natura, chiar şi pe Maria în câteva ipostaze. Drept răsplată, şeful i-a majorat salariul pe un an întreg. Mai apoi, s-a gândit că nu mai e cazul să programeze propriile nemulţumiri, insuccese, deci, a trecut să gestioneze vieţile altora, ca pe nişte obiecte mediocre sau lipsite de valoare, până a ajuns ea însăşi sub orice nivel de cunoştinţe şi de conştiinţă. Cred că a suferit o cutremurare, odată, la un test definitoriu, şi a solicitat urgent o intervenţie. Dar, un bolnav aflat de amar de vreme la recuperare, căruia i se administrează, mură-în-gură, tot ce ar fi trebuit să înveţe să preţuiască pe parcursul unor ani buni de convieţuire cu unii, cu alţii, este cel puţin ciudat, dacă nu cumva este chiar prefăcut. Despre bolnavul închipuit se ştie foarte bine.
A trecut în virtual, într-o bună zi, la bârfa cea de toate zilele, că numai acolo mai avea cine să o aprobe. Şi a relatat despre muşte, despre păianjeni şi despre scorpioni ca la o lecţie despre ecosisteme şi distrugerea lor prin cuvânt, după principiul că prima dată el a fost şi dacă cineva anume construieşte există indiscutabil acel anti care dă buzna, deconstructorul cu unelte exterminatoare şi un rânjet exemplar, cum ai îmbrăca o salopetă de-a-ndoaselea.
Uite aşa madame a devenit urgent o cugetătoare care despică vieţile altora în patru, fiindu-i necesar, de urgenţă, un cabinet de psiho pe care să-l conducă, sictirită de toţi cei din jur fiindcă sunt prea normali. Şi nu mai are timp să se trăiască, prea preocupată de trăirile celorlalţi. S-a închis într-un fel de nautilus de unde reflectă asupra celor lumeşti. De mută ce se face că este, nimeni nu o mai ia în considerare şi toată lumea o tratează cu indiferenţă, dar ea spune că aşa îi place, că este dreptul ei la fericire, singură cuc. Şi-ar dori o tabletă în care să se poată strecura şi în care şi-ar penetra toate gândurile revoltate, supraevaluate şi notorii care numai cu al său consimţământ ar putea ajunge la vreun alt punct de vedere.
Altfel, vorbeşte pe mobil cu unul, cu altul, minut după minut, nu contează că timpul costă şi nu contează că învălătuceşte pe toată lumea, şi nu contează.
Cum toate ideile ei celebre se ascundeau într-un laptop pitit la rându-i sub un trandafir japonez viril, probabil că de acolo i se trage seva acestora, of, off, offf.
Mai are să-şi asume rutina unui robot care să o facă să mai simtă ceva pentru mediul înconjurător şi pentru oamenii care cândva au sărit să o ajute la plantarea sentimentului uman numit consideraţie.
De curând s-a împăunat în propria iubire de sine şi s-a zburlit la cei care mai poartă numele de om. S-a declanşat ca un sistem de energie, s-a aprins, lumea a intrat în panică şi era cât pe ce să fie chemaţi pompierii.
În final a venit una mărunţică şi ne-a spus cam aşa: lăsaţi-o că e dusă. E dusă de mult săraca.
Se vede. Are un zâmbet forţat. Ca o vâslă împotriva curentului.
Azi a venit în violet.

Ottilia Ardeleanu

(23 martie 2012)

and… for me this:
“There is creative reading as well as creative writing.” – Ralph Waldo Emerson

Geta

Nu mai ştie de câte ori a dat-o de pereţi, de câte ori se ascundea pentru a-şi trata vânătăile. De ruşine să nu o vadă lumea, nu ieşea cu zilele din casă.
El venea duhnind de la cârciumă. După ce încheia ziua de muncă, trecea, mai întâi, pe acolo. Cu prietenii de pahar petrecea până în noapte. Se întorcea cu mare chef de ceartă. Toate se spărgeau în capul bietei femei: că părinţii nu le-au lăsat lor casa după moarte, că îi face ochi dulci vecinului, de aia vine el să o ajute la cărat porumbul în pătul, că lasă copiii să facă ce vor ei şi de-aia au note mici la şcoală şi alte şi alte. Grosolănii care făceau viaţa din pesimistă în ingrată sau invers. Cel mai nimicitor era oful că umblă după bărbaţi. Imaginaţie deformată care îl bântuia începând cu primul contact cu licoarea. Pe urmă, îi mai băgau în cap şi tovarăşii cărora li se cam scurgeau ochii după nevastă-sa, femeie cu şolduri împlinite, cu sâni grei, privire îndârjită şi iute în toate treburile casei şi ale câmpului. Nu-i lua ea în seamă pe niciunul. Poate că de aceea îi frigeau ei inima bietului bărbat. Îşi săturau răutăţile cu gelozia lui fără limite.
În fapt de seară, i se putea întâmpla orice. Îi vorbea nevestii aşa cum nu pot descrie aici, fiindcă s-ar umple pagina de spurcăciune şi de durere. Numai că ea era pregătită. Mereu. Fiindcă ştia la ce să se aştepte. Nu, nu se ruga, nu zăbovea în faţa vreunei icoane, de fapt, nici nu ştiu dacă mai avea vreo icoană prin casă de când se măritase cu amorul vieţii ei, ci îşi băga câte un căţel de usturoi în sân, trăgea aer în piept şi aştepta să se izbească sensul vieţii ei de uşă, să-l târască înăuntru ca pe un animal ucis de alt animal. În timp ce îi ştergea rănile, el devenea din ce în ce mai arţăgos, mai nesuferit şi mai vulgar.
Cu toate acestea, nu s-ar fi pus problema unei separări. Aveau doi băieţi şi o fată împreună. Amândoi lucrau. Ea avea grijă de nişte bătrâni din sat, singurii care îi ştiau necazurile, în bună parte. Totuşi, banii erau puţini şi nu le ajungeau. Copiii trebuiau să termine o şcoală, să înveţe o meserie ca să poată merge în legea lor. Iar pentru asta, ea singură nu s-ar fi putut descurca. Sau poate că îi era teamă să încerce, îi era teamă că va eşua, iar ei, de fapt toţi ar fi învinuit-o pe ea, cu siguranţă. Fiindcă, nu ştiu cum se face dar el era salvat prin simplul fapt că, deh, aşa sunt bărbaţii! Trebuie să rabzi, trebuie să înduri, trebuie să te supui. Nicăieri nu scrie că trebuie să stai lângă un bărbat dacă acesta nu te respectă şi nu te iubeşte aşa cum ţi-a jurat în faţa altarului. Chestie de mentalitate!
Cel puţin îi aducea un venit acolo, din care, avea grijă să pună deoparte pentru creşterea şi îngrijirea copiilor. Uneori, bărbatul răbufnea şi pe ei, îi chelfănea, îi ocăra, îndrugând cum că nu sunt ai lui, că îi repudiază, că mai bine nu-i avea şi alte lucruri de se rupe condeiul când scriu şi se iscă un vânt aspru şi nesuferit de-mi răvăşeşte toate gândurile.
Odată, însă, nu s-a mai întors de la muncă. L-a aşteptat mult şi bine în dosul uşii, cu alt căţel în buzunar, cu inima cât un bob de orez fiert, şi el tot nu apărea. În trupul întunecat de tristeţe, a străfulgerat-o un gând şi a dat fuga să se adăpostească sub singura haină de lână pe care o avea, aşa cum te ascunzi sub şopron când cade o ploaie torenţială. Apoi a ţâşnit pe uşă, în întâmpinarea prăpădului.
A căzut malul de pământ peste el. Erau trei în situaţia aceasta. El era cel mai grav. Au ajuns acolo salvarea, şefi, colegi, curioşi, rude şi moartea, murdară de pământ de parcă ar fi terfelit-o trei tineri fără minte. Scuturându-şi părul vâlvoi cum s-ar scutura de viaţă. Apropiindu-se, ademenitor, de bărbatul femeii care alerga cu disperarea de mână, de parcă târa un copil aproape rămas fără tată. Atâtea suflete cu trup şi fără de trup, de nu pot să povestesc fiindcă toată pagina aceasta ar pocni în mii de confetti. Dintr-odată negre. Şi toate cuvintele s-ar împrăştia în praful existenţei.
Scriu şi mă dor consoanele, mă dor vocalele, accentele şi rimele, tropii şi oximoroanele aşa cum inimile a trei copii rămaşi pe jumătate singuri. Fiindcă omul şi-a dat duhul până să ajungă la spital. În braţele târfei.
Rămasă să-şi crească cei trei copii, femeia a avut de îndurat împovărătoarea singurătate pe care, cândva, şi-o dorise poate. Nu mai stătea după uşă noaptea, nu mai ţinea nimic în buzunar, doar în sine o altă femeie, mai aprigă şi mai nedreptăţită ca niciodată.
Anii au trecut ca ploile de vară şi iat-o şi mai singură. Copiii au plecat pe la casele lor. Şi-au făcut câte un rost.
Numai că, unul dintre băieţi a moştenit patima tatălui.
Şi cuvintele mele nu se mai pot exprima, de aci încolo.

Ottilia Ardeleanu

(30 oct. 2011)

Fata cu cercel de perlă – Johannes (Jan) Vermeer

despre natura situaţiei

Vreme cu fumuri. O creastă retează linia ferată pe care vine alene, ca şi când s-ar interesa de vreo istorie de-o parte şi de cealaltă a lumii, o locomotivă atât de veche. Pufnind la fiecare sută de traverse pe când mestecă flăcări de fachir pentru care vâlvătaia pe limba-i piere. Oho, uite-o cum intră prin olanele roşii ca prin asfinţit. Şi mă tem şi închid ochii şi aştept să mă zguduie un zgomot, mă stropşesc în suflet cum ai crăpa un bulgăre şi mă ia cu frig. Botul ei adulmecă şinele ieşind din acoperişul care sângerează uşor pe obrazul orizontului. Dintr-odată, câteva căuşuri de nori împrăştie cristale mărunte ca de sare. Aerul geme, se sforţează de durere, începe să se mişte de pe o parte pe cealaltă, devine nervos. Prin globul de sticlă în care este închisă lumea aceasta cât un ochi aruncat în treacăt, acvilonul suflă, şterge apoi cu mânecile să mă vadă bine, dar eu m-am pus la adăpost sub propriul omăt.
Şi cerul ăsta plin de coşuri ca un adolescent cu haina descheiată şi mâinile în buzunare mă priveşte de parcă aş fi eu de vină că suntem în criză. Dar eu n-am mişcat un deget, am urmărit totul de după perdele şi am cârcotit, recunosc, atunci când era musai, cu nişte aşa-zişi care mi-au stâlcit zilele tot transmiţând ştiri de felul acesta de sub un nuc rămas pe drumuri de când mă ştiu eu locatar al vieţii mele, acum la numărul 30. Şi am zis jos ăia, afară ăilalţi, dar cine să-i fi bătut pe umăr, cine să-i fi tras la răspundere, la noi în cartier e plin doar de înjurături şi de gunoaie. Oamenii, câţi au mai rămas, au ieşit şi nu s-au mai întors de-o graniţă bună.
Ceva s-a schimbat de-a binelea. Pe străzi, fulgii manifestează, s-au adunat cu miile, se vânzolesc, strigă, şuieră printre dinţi, s-au înmulţit în faţa gardurilor de protecţie. Se dezlănţuie, în rafale trag în stânga, apoi în dreapta şi la centru, în toţi. Se năpustesc pe mansarde, de-acolo îşi trâmbiţează disperarea, nemulţumirile, dispreţul. Au devastat vitrine, bănci, monumente, s-au încolonat şi mărşăluiesc. Nu mai vor să fie călcaţi în picioare. Nu!
Azi, aproape inspiraţi, au învârtit hora unirii.

Ottilia Ardeleanu

(24 ian. 2012)

Reparaţie informatică – Premiul I la Concursul de proză al revistei Noi, Nu!

A bătut uşor. L-am poftit înlăntru. Eram în pantalonii de training violet şi un maiou decoltat, din care sânii se răsfrângeau pe jumătate, rotund şi obraznic, formând un şanţ apetisant în care ar fi putut aluneca toţi ochii hoinari. Îmi lăsasem pletele cumva peste fruntea înaltă. Voiam să acopăr urmele tristeţii. Păream mult mai rebelă, aşa. Un scut de energie protector. Altcineva în locul meu.
Era cum nu se poate de seducător în ţinuta de instalator, cu geanta plină de cd-uri, cabluri, adaptoare, switch-uri, cleaner-e şi alte scule pentru formatarea vieţii. Mi-a zis că dacă ceva s-a virusat, e mai bine să o iau de la început. Nu s-a exprimat deloc filozofic. Mi-a spus-o ca şi când era expert în viaţa mea. Senin. El nu ştia că încercasem o curăţare, injectându-mi o seringă de lichid transparent, care a sfârâit puţin şi mi-am pierdut, definitiv, traseul. Nu mai recunoşteam niciun mail, nicio voce poetică şi toate versurile se transformaseră într-o groapă de gunoi ameninţătoare pentru care aşteptam cu satisfacţie un referendum-două. Chiar eram pregătită. Cu cifre. Nu, nu despre statistici era vorba, eu nu făceam compromisuri. Pentru mine lucrurile erau clare: da sau nu. Doar aşa mă desfăşuram. În amplitudine. Îndiferent de sens. Depindeam, însă, de ceva, ori cineva care să-mi dea impulsuri.
Pentru a verifica intruziunile, a venit cu propriile testere. Le-a aşezat lângă mine. Nu ştiu, probabil după codul culorilor. Ce flexibilitate în mişcări, ce perfecţiune în a extrage şi a introduce, în tăcere, materialele acelea în care îmi venea să torn un pic de rutină, un pic de psihonevroză, un pic de …
S-a aplecat în faţa mea, umil. Mi se părea că sunt chiar cineva în momentul acela. Deveneam importantă. Dincolo de prag, puteam fi oricine. Chiar îmi reapăruse un fel de chef. Să fac năzbâtii. M-a studiat cu ochii mari ca nişte lupe. Şi ce priviri, cu toţi lucşii mă controla. O scanare în toată memoria mea. Voia să-mi ştie numele, ce capacităţi am, de la ce firmă vin, durata contractului şi dacă îi ofeream vreo garanţie. Eu aveam prea multe în capul meu minion şi procesam cu repeziciune totul. Timpul îmi era foarte preţios. De fapt, fusesem programată. Nu mă abăteam de la clasele mele, de la funcţiile mele, de la termenii în care fusesem educată. Imi plăcea să-mi fac treaba până la capăt şi apoi să mă ascult. Din mine să iasă toate acordurile. Chopin, de exemplu, de câte ori n-a intrat în filarmonica, adagio, cu orchestră sau fără, cântând unui auditoriu virtual! De câte ori da Vinci nu m-a lăsat fără culoare în obraji, fugind în laborator pentru câte-o descoperire de-a lui… Câte referate despre anatomie, câte doctorate despre disperarea şi neantul şi Dumnezeul filosofic… Despre cum să înveţi paşii pinguinului ori să adaugi pătrate origami… Până şi testele auto au trecut prin pielea mea magnetizată, mereu atrăgătoare. Şi câte mesaje din iubire. Până la moarte.
Nu obosesc niciodată. Oricine are nevoie de deschiderea mea spre cunoaştere şi de temelia unei reprezentări, mă găseşte acasă ori prin magazine, la cumpărături. Dar, de un timp, am rămas aşa cum mă simt. Individualistă. Nu colaboratori, nu curioşi ori cointeresaţi care să apese doar pe butonul de la intrare. Şi nu e vina mea. Eu sunt perfecţionistă. Nu-mi place perisabilitatea. De aceea, o să mă priviţi, de fiecare dată, ca pe altcineva, ca pe altceva nou, fascinant.
Prea soft pentru el, cel care voia să pară mai hard decât era. Ai fi zis că suntem nedespărţiţi. Însă, când priveşti dinpre exterior, lucrurile nu stau întocmai. Vă spun pianissimo: se cam ramolise. Deşi începuse să se poarte din ce în ce mai mult diferenţa de 20, totuşi, eu eram mult prea simpatică, mult prea tânără şi predispusă la schimbări pentru unul ca el, morocănos, mereu mormăind, iar când nu-i convenea ceva, claca de la primul acces. Degeaba încecam eu să-l antrenez, să-l resuscitez. Era evident că prietenii ne vor părăsi. Că viaţa noastră va ajunge o ru-i-nă…
Gata. Voiam să pun punct acestui tandem amoros. Despre compatibilitate ce să mai vorbesc?! El se învechise rău. Mie îmi plăcea să fiu mereu la modă. De actualitate. Respectam cerinţele. Mă adaptam foarte repede la versiuni noi. El se complăcea în aceeaşi ţinută, cu aceleaşi deficienţe, şubrezit, răspunzând cu greu la solicitări, scoţând limba, uneori, la cei care voiau să-l consulte în diferite probleme, spunând, graseiat, reject vieţii. Ce nevoie să fie de schimbare?! Presupunea efort financiar. Pe criza asta!…
Instalatorul încerca să împace părţile dând dreptatea când unuia, când celuilat. Mai ştergând din petele vizibile ale existenţei, mai atenuând neajunsurile cauzate de uzură, de proasta folosire a spaţiului comun, de vizitele nepermise ale străinilor şi altele despre care nici nu mai vreau să spun. Aşa de calm, degajat, folosindu-şi cu îndemânare ustensilele. Aşezate într-o ordine numai de el înţeleasă. Şi privindu-mă ca pe ceva de valoare.
Nicio minune nu avea să se întâmple. Ofta, spunea tot felul de cuvinte care pe mine mă lăsau demagnetizată, fără niciun chef de comunicare. Simţeam că voi rămâne, pentru nu se ştie câtă vreme, singură.
Deznădăjduită, i-am întins fişa de constatare ca pe o cerere de divorţ. Era necesară doar aprobarea lui. Speram să-mi găsesc foarte curând un partener căruia să-i pot interpreta simfonia destinului.

Ottilia Ardeleanu

(18 dec. 2011)

Câştigătorii concursului de Poezie şi Proză – preluat din revista Noi, NU!

Duminică, 15 Ianuarie 2012 14:55

Mulţumim tuturor celor care au participat la concursul de poezie şi proză organizat de Revista Noi,NU!

Condiţiile de participare şi detaliile complete despre concurs au fost disponibile în pagina concursului. Câştigătorii concursului au fost desemnaţi iar aceştia sunt:

Pentru POEZIE

Premiul I
Igor Ursenco – Oikeiopragia

Premiul II
Marius Lăzărescu – Serenata

Premiul III
Dorina Ciocan Neculce – Zbor sihastru

Menţiune
Anca D Vieru – Atenţie se închid uşile

Pentru PROZĂ:

Premiul I
Ottilia Ardeleanu – Reparaţie informatică

Premiul II
Mihaela Suciu – Somnul

Premiul III
Constantin P Popescu – Locul

Menţiune
Bogdan – Sarmale mitologice

MARELE PREMIU

Fortunata pentru Disoluţii, Pe malul Gangelui atunci am plâns, Atentatul şi Simfonia a IX-a în re minor

Premiile oferite câştigătorilor sunt:
MARELE PREMIU

-Cartea AMPRENTA DIVINA de Maria Tacino volum apărut sub sigla editurilor Singur şi Grinta
-Cartea EXECUTAŢI PRIN ÎNFOMETARE de Miron Dolot volum apărut la Editura Meteor Press
-1000 de puncte* oferite de Revista Noi,NU!
Pentru POEZIE:

Premiul I
- Executaţi prin înfometare de Miron Dolot oferit de Editura Meteor Press
- Volumul Antologiile Revistei Singur – Poezie editat de grupul Media Singur
Premiul II
- Volumul Tehnici de nerezistenta autor Cristi Iordache apărut la editura
Cetatea de scaun
- 500 puncte* oferite de Revista Noi,NU!
Premiul III
-Volumul Scrum/Cendre de Ştefan Doru Dăncuş apărut la editura Grinta
-250 puncte* oferite de Revista Noi,NU!
Menţiune:
Volumul Marmură neagră de Constantin P. Popescu apărut la editura Bibliotheca

Pentru PROZĂ:

Premiul I
- Volumul Executaţi prin înfometare de Miron Dolot oferit de
Editura Meteor Press
- Volumul Antologiile Revistei Singur – Proza editat de grupul
Media Singur
Premiul II
- Volumul Heinrich Himmler de Roger Manvell, Heinrich Fraenkel
oferit de Editura Meteor Press
Premiul III
-Volumul Bărbatul la 40 de ani de Ştefan Doru Dăncuş apărut la
editura Valea Verde
Menţiune:
Volumul Marmură neagră de Constantin P. Popescu apărut la editura Bibliotheca

anotimpul săruturilor

Nu credeam că şi ofrandele dragostei, săruturile, se repartizează pe eşantioane de timp, ca şi când ai tăia clepsidrele în bucăţi şi le-ai privi cum îşi scurg viaţa pe rând, exact în ordinea în care le-ai aşezat sub priviri. Cine s-ar fi gândit, vreodată, că pupăturile cu jind ar putea să domine un anume anotimp? Se pare, totuşi, că ele survin iarna, în mod special. Şi nu orice fel de iarnă, ci una aşa… precum soacra, adică una care vine şi uită să mai plece. Dacă te uiţi bine, peste tot vezi numai o poveste de amor. Astăzi, chiar am rămas şocată. În drumul spre serviciu, din microbuzul ce rula cu viteză molâie, că până şi melcul cobora din locuinţă mai repede, am putut vedea, în toată splendoarea, o pereche de maşini una în alta, mult prea apropiate, indecent aş putea spune. Un opel şi-o dacie într-un voluptuos sărut franţuzesc, aproape în mijlocul străzii, aşa… în văzul tuturor. Mai încolo, altele, pe margine, pupau ce apucau: un gard de fier, un stâlp electric, o intrare la o terasă, un plop zălud. Unele amuţiseră. De sub căciulile albe, priveau în gol, îngheţate de singurătate şi de uitare. Ca nişte lespezi cu oglinzi retrovizoare. Şi nu mult după aceasta, în plină mamaie, alte două maşini îndrăgostite, într-o îmbrăţişare erotică, fiindcă una era răsturnată cu roţile în sus, cealaltă peste ea.
Natură stranie. Nicio mişcare. Viaţa încremenise. Oriunde te uitai nu vedeai decât pictură de gheaţă înrămată în coroanele chele ale copacilor, chipuri statice pudrate cu promoroacă. Ce mai, natură moartă cu polei! Doar zgomotul bosumflat al motorului diesel. Şi ţucăturile… deloc prefăcute! Ca şi când moartea avea multă treabă prin oraş. Şi mai era şi îndrăgostită.
Mă simt un imens microscop cocoţat pe o masă de aer rece de pe care privesc, prin ochiul alungit de curiozitate, monstruozităţile iernii. De parcă aş putea vedea lumea în adânc şi toate moleculele, atomii ar fi împrăştiaţi inestetic. Se pare că baba cloanţa n-a mai făcut fierturi din plante amestecate cu răutate, de data aceasta a suflat cu putere răceala din vasele neirigate, prost vascularizate ale vârstei cu care încă se poate lăuda şi, după cum vedeţi, a făcut ravagii. Sângele ei nu pare de viperă. Este alb strălucitor, un alb nevinovat, inocent. Ce să mai… imaculat. Aşa cum ştii că este dalbul. V-aţi fi gândit vreodată că şi zăpeziul poate fi urât, rău şi criminal?
Într-una dintre staţii, când să coboare, un bătrân, în îmbulzeala cu viscolul şi datorită patinoarului de sub tălpi, cade, nu ştiu cum, luând cu el, spre sărutarea pământului şi o tânără cu tocuri înalte. Iată-i aproape unul peste celălalt, dând să se ridice, împiedicându-se, răsturnându-se din nou. Dar, ca un făcut, ghiujul nu mai reuşeşte să se redreseze, însă nici nu solicită ajutorul, că se pare că nici nu-i prea dă inima ghes să pună capăt incidentului, atâta timp cât un trup atât de fraged se află în braţele sale.
Capăt de linie. Cobor. Mă simt greoaie şi mă sufoc. Sunt tentată să mă uit într-o oglindă. Sunt atâtea pe drum, ninse, ce-i drept, dar nu o fac, totuşi. Eticheta…
Alerg de parcă stau pe loc, timpul mă apasă. Şi tot el mă zoreşte. Mă simt mai obosită decât azi-noapte, după ce mi-am servit porţia dublă de poezie şi-am meditat, îndelung, la frumuseţea din sufletele oamenilor pe care îi cunosc doar din eter. Mă dor ochii de parcă tot drumul acesta a fost un film al săruturilor de groază care s-a reluat pe cele două mici ecrane, simultan. Îmi pare că nu mai ajung la destinaţie. Mă aud într-o muzicalitate sacadată în duet cu vuietul viscolit de braţele goale ale unei elice. Timpanele vibrează într-o acustică de filarmonică ce nu este deloc în hibernare, într-o ritmicitate perfectă cu pendulările inimii. Aici, acolo. Înainte, înapoi. La stop, doi tineri îşi vorbesc aproape de buze, tot mai aproape până îşi înghit cuvintele, până când aburul dimineţii face circuit închis prin trupurile lor. Pe lângă cele pe care le-am trăit mai adineaori, aproape că nu mă mai impresionează. Cred că ghearele gerului s-au încleştat în mine. Inima mi-este un bulgăre de zăpadă. Mâinile – sloiuri. Îmi pipăi faţa. Simt cum scrijelesc ca într-o scoarţă de copac.
Ajung, îmi dau haina repede jos, ca şi când m-aş descotorosi de un martor ce a văzut prea multe lucruri urâte. Scot oglinda din poşetă. Mă uit. Doamne, e plină de riduri!
O scap din mâini. Cioburile devin drum de gheaţă. Imaginile revin tumultuoase. Iată, mă urc în microbuz. Şi văd cum maşinile toate se îmbrăţişează unele cu altele, ca la un semn. Câteva au înghiţit bordurile de zăpadă. Imagini dezmembrate. Stradă decadentă.
Eu mă crispez.

Ottilia Ardeleanu

1

flutură un drapel.
este de piatră. şi zâmbeşte. către hotare. ţine o mândrie la piept.
împietresc.
din timp, se deschide o vale. un pământ. ies oameni de pretutindeni şi îmbrăţişează pământul. fac zid de se reazemă femeile şi copiii. şi toţi laolaltă ca pietrele. ca nişte cetăţui. ca ţara. deodată cineva loveşte cu arcuri şi pietre şi lănci. cu grenade şi obuze. suflete împotriva sufletelor. şi tancuri, şi teroare. prea multe rugi în loc de fericire. prea multe lacrimi în loc de ploi. prea multe gropi comune în loc de case. prea mult sânge în loc de apă. prea mulţi bărbaţi sortiţi pieirii şi prea multe femei singure. prea mulţi prunci neştiind copilăria.
luptă. moarte. ruină. oase. miros de învingători şi învinşi.
tot nu ştiu cine câştigă.
acei oameni, aceşti oameni se retrag. într-un templu. oameni zidiţi în vremuri. într-o statuie. nici măcar într-un nume. nici măcar într-o ţară. o piatră. de hotar.
las coroana rezemată de singurul zid istoric.
ridicat în apărarea mea.
sunt ţara.
şi vă îmbrăţişez pe toţi.

de Ottilia Ardeleanu

(1 dec. 2011)

Am vorbit despre “Tratamente pentru inimă”, despre Lira21, despre Amprente literare ş.a.

Omagiu de Ziua Naţională

Invitată fiind la o activitate dedicată Zilei Naţionale, susţinută la liceul din Năvodari, cu tema “Condiţia scriitorului năvodărean”, am vorbit şi despre Amprente literare, am vorbit şi despre Lira21 (am prezentat Poetica, menţionând numele Cristinei Ştefan), am vorbit şi despre “Tratamente pentru inimă”, volum colectiv de 6 autori, din care, întâmplarea a făcut ca o elevă să selecteze o poezie pe care a citit-o în faţa auditoriului. Poezia este chiar câştigătoarea Marelui premiu al concursului literar “POEZIE ŞI SUFLET” – noiembrie 2010, susţinut pe blogul personal, şi anume, poezia “voi pleca la tata”, a poetului Teodor Dume. Activitatea s-a desfăşurat pe 26 noiembrie 2011, şi a durat 2 ore. A fost o atmosferă destinsă şi distinsă. A existat interacţiune şi o atenţie surprinzătoare, având în vedere durata expunerii mele. Desigur, am surprins şi alte momente deosebite, acolo. Mi-a făcut plăcere să amintesc, fie şi numai pentru câteva momente, de frumosul volum de poezii de dragoste. Voi expune aici poemul, aşa cum a fost postat la data concursului:

teodor dume Says:
November 7, 2010 at 4:55 pm
voi pleca la tata
astăzi am mers mai mult
ca în toate zilele
venele sufocate de umbre
şi de multe alte lucruri
s-au încins
între timp mă gândesc
să scriu o scrisoare dar
nu ştiu cum să încep
ideile se detaşează
şi nu pot să inventez
nicio scuză
buzele îmi vibrează ca
aripa unui fluture prins în lumină
sunt multe lucruri pe care
vreau să le scriu
între două gânduri
cuvintele se transformă în toamnă
şi se rânduiesc adânc în mine
închid ochii şi respir
din plămâni ies aripi
nimic din ce-am văzut
nu există
nici tata şi totuşi
vreau să-i scriu
cerul şi-a rupt din margini
poteca e tot mai strâmtă
în oraşul din mine
nu mai suflă nici vântul
aerul trece dintr-o tăcere în alta
dar aştept până se termină toamna
e destul de lungă
tac şi mă uit
timpul muşcă din marginile trupului
ca dintr-o halcă sfâşiată
oricum nu mai contează
e târziu
sfârtec un gând şi
despic senzaţii
neputinţa de a scrie
mă face să las un mesaj
pentru singura parte care
lipseşte
nimic mai trist decât timpul oprit
între mâinile mele de copil
cuprind cerul
şi supus
pentru o clipă
tac
ca într-un joc
să nu-l trezesc pe tata
ştiu că mă simte
în urmă vin liniştile şoptind umbrei
doar în pieptul toamnei
respiră un greier
se aude
nu-mi pot opri teama
e prea mult pentru o zi în care
am uitat suferinţa
în mine
mă opresc pentru o clipă
şi privesc o icoană
emoţia intră adânc
mă chircesc şi ţip
până se sparge umbra
eu voi pleca la tata
teodor dume,
Felicit, cu această ocazie, pe toţi colaboratorii acestui volum!

La mulţi ani, tuturor, de Ziua Naţională şi succes pe mai departe!

Ottilia Ardeleanu

(28 nov. 2011)

cod unic

la început vor vrea să ştie cum o duci, în ce condiţii trăieşti, câţi copii ai, ce şcoli ai făcut, meseria şi unde lucrezi. nivelul de fericire. identitatea ta contează pentru ei. ţi se pare bizar. te simţi incomod să te expui. şi totuşi, identitatea ta se află în spatele atâtor conturi, facturi, contracte. semnate cu bună ştiinţă. uneori, cu un sentiment de împlinire. gândeai pe termen scurt şi erai apărat de încredere.
mai apoi, vor vrea să ştie la ce oră iei masa, cu cine, când te culci, cu cine, ce vorbeşti, cu cine, ce munceşti, cu cine şi te vor supraveghea îndeaproape. asta se cheamă grijă permanentă şi ar trebui să fii recunoscător.
mai târziu, vor elimina alimentele. solide, lichide, le vor înlocui cu pilule care vor simula saţietatea. şi ar trebui să mulţumeşti pentru că vei da jos toate acele kilograme care ţi-au stat pe şolduri, pe fese, pe coapse, în gât, ani de zile. şi te-ai urât. de câte ori te-ai privit într-o oglindă te-ai urât şi ai spart zeci de oglinzi pentru că niciuna nu te arăta aşa cum doreai.
într-o zi, vor desena ce să încalţi vara, ce să încalţi iarna, te vor izola termic, fonic şi vizual. iar soarele va fi doar gaura dintr-o fereastră opacă. se vor apropia şi mai mult de tine, chiar dacă suferi de claustrofobie. iar tu va trebui să te simţi dator.
va urma un impact şi mai mare, acela când ţi se va implanta un cip prin care vei primi, în sfârşit, recunoaşterea pe care ţi-ai dorit-o dintotdeauna. îţi vor urmări fiecare mişcare prin satelit. ar trebui să le arăţi gratitudine pentru că, oriunde te-ai afla, cineva care nu vrea să divulge sinele, din motive de onestitate, te va însoţi mereu şi nu vei mai cunoaşte singurătatea. amprenta paşilor tăi va fi citită de aparate.
iar dacă la bătrâneţe, care nu va mai fi bătrâneţe, vei uita cum te cheamă şi vei sta mult pe gânduri până să-ţi aduci aminte, dacă îţi vei mai aminti, cineva care nu vrea să se deconspire va şti cine eşti. te va striga cod unic.
da, cineva te va priva de toate grijile pe care ţi le-ai fi făcut dacă ai fi fost ca pescăruşul de pe cerul liber văzut printr-o fisură prin care te chiorăşti.

(26 octombrie 2011)

Osanà BinE La Ten de Ottilia Ardeleanu

Era un bărbat pe cât de pirpiriu, pe atât de încrezut în forţele sale. O figură bestială. Când ieşea în public, nimeni nu îndrăznea să intre în vorbă cu el aşa, fără să aibă vreun motiv întemeiat, darămite să-l mai şi contrazică. Alţii îl luau drept un personaj nesemnificativ, ciudat dar, tocmai de aceea, neinteresant. Şi îl treceau cu vederea.
Îi plăcea să facă afaceri din care, aproape mereu, ieşea în avantaj şi, plin de el, îşi chema toţi prietenii şi angajaţii pentru a le împărtăşi, cu emfază, succesul său. Îi plăcea foarte mult să se laude.
Aceştia îl chemau Osanà.
Pentru că în industria cosmetică era considerat printre cei mai buni, îşi pusese în gând să revoluţioneze moda într-ale frumuseţii feminine, dar, până la urmă, şi în a celei masculine, fiindcă erau prea mulţi din ăştia care nu prea ştiau ce vor să fie, ori cal ori măgar, vreau să zic, îşi schimbau sexul ca pe şosete şi, evident, şi lookul. Aşa că îşi dorea să cucerească, să aibă lumea la picioarele sale pitice şi îngrozitor de curbate.
Îi plăcea să combine sevele diferit colorate şi de consistenţe diverse ale anumitor plante, special culese în perioade bine stabilite ale anului. El însuşi meşteşugise, cu nişte ani în urmă, la uscarea, pisarea, macerarea, fierberea, amestecarea în proporţii calculate minuţios a plantelor, fructelor, seminţelor, rădăcinilor ori scoarţelor, urmărise cu atenţie procesul, transformările intermediare, obţinerea produselor în felurite stări, culori şi mirosuri iar, mai apoi, la depozitarea în vase dinainte alese şi pregătite. Au fost poate zile şi nopţi în care nu s-a desprins de laborator pentru a urmări, îndeaproape, întreg şirul de operaţii, lent şi foarte costisitor, pentru fabricarea a tot felul de creme, parfumuri, geluri, loţiuni, uleiuri, imprimându-le, prin metode pe care doar el le ştia, proprietăţi de tonifiere, curăţare, întreţinere, catifelare, împrospătare, hidratare, regenerare. Vorbeşte lumea că multă marfă se află într-unul din buncărele pe care şi le-a construit din banii câştigaţi cu sudoarea minţii şi puterea amuşinatului.
Chiar îi plăcea să alambicheze amestecul de flori de tei, de exemplu, cu tulpini şi rozete de aloe vera, precum şi răşini din frunze lanceolate de eucalipt, obţinând un lichid ca smaraldul. Atunci ochii îi sclipeau ca două pietre preţioase, căci nu degeaba descoperise el tehnica distilării.
I se mai zicea şi BinE La Ten.
Era cunoscutul terorist cosmetician care ameninţa lumea întreagă cu moartea. Moartea vechiului. Vechiului obicei de a nu te îngriji de propria-ţi natură umană. De a nu schimba feţe – feţe noi luând locul acelora posomorâte, ridate, buhăite, pistruiate, acre, acneiforme, tuciurii, depigmentate, flasce, încercănate, vineţii…
Stătea ascuns printre aromele sale zile şi nopţi, luni întregi. Nu se ştie cum obţinea toate pulberile. Cine îi aducea săculeţii cu plante, fructe, răşini ori scoarţă de copaci? Cine erau cei care îl ajutau la prepararea tuturor acelor produse de înfrumuseţare sau poate că nici nu existau aceia?!
S-a auzit un zvon cum că la evenimentul „moţ”, adică la împlinirea primului său an de viaţă, de pe masa cu obiectele aşezate strategic de mama sa, el a ales o floare de colţ presată între coperţile unei cărţi, din întâmplare, de cosmetică (fiindcă pe asta o nimerise una dintre rude când a scos-o din bibliotecă) – floare pe care o primise mama lui atunci când fusese cerută de soţie, undeva, într-un loc al lui Dumnezeu, neîntinat de făptură umană şi unde numai caprele negre mai făceau exerciţii de meditaţie. Iar dintre toate obiectele înşirate într-o ordine aleatoare: o călimară şi un stilou, o papiotă şi un set de ace, foarfece, pieptăn, oglindă, cărţi, inel de aur, lingură, cheie de maşină şi alte minunăţii, el a luat cu graţie floarea, a scuturat-o în aer ca şi când ar fi spus: iată motivul pentru care m-am născut, cu toată lumea aceea de faţă, pregătită fiind să o prindă, în cazul în care ar fi aruncat-o; dar, cum să le treacă prin cap aşa ceva?! Nici vorbă. A privit-o îndelung, cu acel ochi fin cu care venise în lume, a inspirat puternic, apoi a mototolit-o cu ambele mâini, a sfărâmat-o între întâii dinţi de lapte, încercând cel mai apetisant gust al vieţii lui, a lăsat seva să i se scurgă bulbuci pe bărbie şi, strâmbând un pic din nas a mirare, a scuipat-o şmechereşte pe pieptul mamei, zâmbind cuminte, ca un înţelept, şi împăcat cu toată această întâmplare pe care soarta i-o hărăzise. După care, s-a posomorât brusc, aşa cum li se năzăreşte furtunilor de vară. A început să ţipe şi să se agite, probabil se obosise prea tare la vârsta lui, probabil planta miraculoasă începea să-şi facă efectul, cine mai ştie, aşa că, mama l-a dus în dormitor, l-a aşezat în aşternutul cu miros de levănţică şi, nici nu a terminat de îngânat cântecelul de somn uşor, că viitorul mare cosmetician, devenit nume important chiar în acea zi, a şi ajuns printre visele piticoţilor. Aşa a căpătat el marele simţ al mirosului ieşit din comun! Se pare că i-a fost predestinat să se înarmeze cu marele simţ. Toţi cei prezenţi la fenomen au constatat, de îndată, că Osanà BinE La Ten nu este o fiinţă ca toate celelalte. Îl locuieşte un spirit nemaiîntâlnit.
La momentul acesta, el culege laude de peste tot din lume. Are acoliţii lui, iar armele cu care ameninţă lumea sunt din ce în ce mai moderne. Un simplu fâs-fâs şi oamenii, terra se înmiresmează!
Cel mai greu i-a fost în clasa întâi, când a trebuit să înveţe literele. Pentru el, fiecare avea înfăţişarea unei plante, flori, copac ori fir de iarbă. Spre exemplu, l mic înfăţişa o petală de muşeţel. Vă închipuiţi un şir lung de astfel de petale delicate devenind o pastă pentru îngrijirea mâinilor şi a tenului?
Învăţătoarea şi şcoala în care învăţau atâţia pici organizau, atunci când venea vremea, adevărate incursiuni prin lanul de muşeţel în care, cu şorţurile de bumbac prinse în brâu, se întreceau în atâtea poale de scăfârlii de plantă câte putea aduna fiecare, plante omorâte cu mult sânge rece, încă de pe la vârsta aceea.
Acum, toţi îl urmăresc. Absolut toţi, cu mic, cu mare, să-l prindă şi să-i captureze ultima armă din dotare: flaconul de parfum de iasomie şi leurdă. Cică alungă spiritele rele!

(29 sept 2011)