clinica de cardiologie de Ottilia Ardeleanu

http://www.mesagerul.ro

Sunt din ce în ce mai sigură că timpul, în trecerea lui, lasă cele mai victorioase urme în inimă, fortăreaţa asediată de inamicii existenţiali.
Primele simptome au apărut la sfârşitul iernii, când toţi se pregăteau să surprindă fuga anului 2010, ca pe un infractor internaţional care apare şi dispare o dată la trei sute şi ceva de zile. Pare că de mult îmi dădea târcoale, deasupra inimii, un vultur în ghearele căruia viaţa devenea o captură preţioasă, un trofeu.
I-am mărturisit unui amic despre micile mele clipe de întuneric, mici eclipse de viaţă din care nu se ştie câtă vreme aveam să mai scap, dacă nu făceam nişte investigaţii.
L-am rugat să-mi recomande un medic sau, dacă are vreme, să mă asculte chiar el, la cabinetul particular. Nu a stat nicio clipă pe gânduri. A doua zi m-a dus acolo, la „Tratamente pentru inimă”.
Am intrat, cu strângere de inimă. Nu voiam să mi se spună că sunt prea suferindă, o ştiam, deja, de mult. Cred că asta mi-ar fi accentuat boala. Mă temeam de multe lucruri, cum ar fi să mi se impună să renunţ să mai fac una-alta. Să mi se spună că e grav, că nu mai am şanse. Să mi se interzică diverse…
Înăuntru erau o stagiară şi trei medici specialişti. Se întruniseră pentru o şedinţă matinală, se pare că făcea parte din programul zilnic. Era momentul propice pentru examinarea organului vital care, iată, îmi dădea de lucru.
M-am aşezat pe fotoliul din faţa lor, m-au ascultat, m-au întrebat, au discutat între ei, au dat semnificativ din cap, privindu-se cu înţelesuri, apoi mi-au prescris: o doză de cuvinte pentru aritmii, dimineaţa, un elixir pentru revigorarea iubirii, în limita parametrilor admişi pentru presiunea arterială, iar seara o tabletă împotriva colesterolului – factor principal al dereglărilor metabolice.
Amicul meu mi-a explicat că, pentru evitarea stresului cotidian – duşmanul numărul 1 al sănătăţii, în general, trebuie „Să fim rezonabili”, să respirăm viaţa profund, să învăţăm să trăim din ceea ce ne-a fost dăruit: „Covorul pe care trăiesc e la 30 de centimetri de sol./ Cu picioarele spălate, în chiuveta înălţimii,/ păşesc cu sfială./ Am adus întreaga mea avuţie aici,/ avuţia mea spune poveşti despre un covor fermecat/ pe care poţi păşi încălţat./ Urmele paşilor trec dincolo,/ dedesubt,/ se lipesc solului./ Atunci vom păşi pe iarbă şi pietre,/ vom atinge urechile de gheţari,/ nu se întrevede.” („Mai sus cu 30 de centimetri”).
M-a sfătuit să nu fac exces de iubire, ea vine oricum singură, când vrea, de acolo de unde numai ea ştie şi nu aşteaptă invitaţie specială. E o pemanentă sursă de întrebări: „mă iubeşte/ nu mă iubeşte…/ îmi smulg unghie după unghie/ nu mă iubeşte/ am zece degete fără unghii/ le înfig în pământ să prindă rădăcini/ poate lăstarul meu/ va avea mai multe mîini/ va smulge mai multe unghii/ şi va găsi liniştirea.” („De dragoste şi de suferinţă”).
Tot el mi-a confirmat că „Femeile şi bărbaţii au statut special”, povestindu-mi, un pic, din propria viaţă: „femeia mea are gândirea rotundă/ eu o am ascuţită/ eu am simţul posesiunii./ credeam că e defect masculin/ până ce m-a cuprins/ în căldură/ şi mi-a zis/ bărbatul meu./ femeile şi bărbaţii au statut special/ se respectă prin dragoste./ femeile şi bărbaţii se pătrund/ ca o sabie/ într-o sferă/ a sentimentelor.”.
Nu ştiu de ce, m-a cuprins o seninătate, o linişte interioară şi cordul meu era cuminte, cel mai cuminte „mecanism” de viaţă. Se pare că medicul acesta tânăr, Liviu-Ioan Mureşan, stăpânea terapia cuvintelor.
La un moment dat mi-a spus: „Să fim rezonabili în dragoste”: „mă simt o bucată de china sădită cu orez/ milioane de oameni mici cu ochii mici/ un soare mic cu raze mici/ pe care vântul o bate puternic până o usucă/ aşa mă simt în momentele în care îţi deschizi braţele/ să mă primeşti lângă sînii tăi uriaşi/ din ei curg două râuri de lapte în două vase mari/ atît de mari încît orezul din china ar fierbe molcom cu spumă/ oamenii cu ochii cât boabele de orez s-ar sătura cu laptele tău/ cu orezul lor şi bucata aceea de china ar creşte printre picioarele noastre/ precum bunăstarea./ nu clipi ochii mari şi mirarea ochilor tăi cât toţi ochii mici ai chinezilor/ îmbătaţi de sake şi lapte/ nu clipi ai isca un cutremur cu milioane de victime/ nu merită pentru o simplă îmbrăţişare”. Atât de puternică poate fi o privire, încât să semene unui întreg teritoriu de iubire?!
Va să zică, dragostea e tămăduitoare dacă o strecurăm sub formă de pilule, la mesele principale. Un calm desăvârşit m-a înstăpânit. Îmi simţeam pulsul regulat.
Am ieşit în curte şi am făcut câţiva paşi pe aleea cu borduri văruite şi gard viu pe care tăifăsuiau câteva păsări vorbăreţe. Voiam să meditez un pic, înainte de următoarea examinare.
Când am revenit, în cabinet era doar medicul cel mai în vârstă, un om cu prestanţă, se vedea de la prima privire. M-am aşezat. În faţa mea, pe perete era o inimă cât un pepene roşu anatomic, părând să reacţioneze la cuvintele: „a iubi înseamnă a trăi înăuntrul celuilalt”. Cum ar fi să ai o inimă mare… Am zâmbit de gândul acesta năstruşnic.
Apoi, ca şi când ne-am fi cunoscut de o viaţă, în timp ce pregătea cele necesare pentru a mă supune unui test de efort, a început să-mi povestească din propria adolescenţă: „deşi ştiu că viaţa începe de aici şi/ se agită să iasă ca lumina din/ felinarele uitate-n ferestre/ toamna/ sunt trist şi incompatibil cu/ secunda în care am iubit pe/ jumătate de bancă/ în seara aceea târzie/ cafeaua mi s-a părut/ cel mai firesc gest/ pe care l-am făcut/ când am cunoscut-o pe Ana/ în cafe-barul din gară/ întâmplător sau nu ne-am privit/ era dragoste la prima vedere/…” („puţinul din adolescentul din mine a rămas acolo”). Teodor Dume, căci despre el amintesc, avea un aer patetic atunci când povestea despre sine, cred că aşa, în general, este o persoană foarte sufletistă.
Continua să povestească: „aveam o încredere oarbă în oameni şi/ iubeam florile pisicile şi câinii/ iubeam zborul şi ferestrele/ deschise larg/ o iubeam pe mama/ îl iubeam şi pe Dumnezeu/ dimineaţă la amiază şi seara/…” („o singură dorinţă”).
Se pare că pentru a prescrie un tratament cu iubire, doctorii aveau propria experienţă în domeniu. Dar, inimii de ce îi dai iubire, din aia vrea mai multă. O fi bine să devină dependentă de acest sentiment?!
„fac parte din gaşca băieţilor de cartier/ care au iubit/ nici nu ştiu cât de mult şi dacă/ am făcut-o într-un anumit fel/ doar acum încep să înţeleg/ iubirea e ca o ceaşcă de cafea/ savurată dimineaţa devreme/… / mi-ar plăcea ca într-o zi/ să am curajul să privesc tabloul în care doi oameni îşi jurau/ să se iubească acum şi încă o viaţă/…” („să nu spui niciodată nu”).
Da, da, să nu spui niciodată nu, fiindcă „Cel mai frumos lucru inventat/ de Dumnezeu este iubirea,/ singura existenţă supremă/ fără de care omul s-ar ufoca/ în propria superficialitate…/ e ca un labirint şi nu întâmplător/ timpul dintre iubire şi om se măsoară/ în fericirea celuilalt…/ de aceea iubeşte chiar şi atunci/ când suferi pentru că în tine/ trăieşte o lume…” („a iubi înseamnă a trăi înăuntrul celuilalt”).
Un cardiolog are mii de inimi, cîte una pentru fiecare pacient. De aceea, „am putea merge umbră lângă umbră/ fără să ne urmărim paşii/ fără nicio întoarcere/ în spatele drumului/ până dincolo de biserică/ spre răsărit/ dacă ţi-ai aşeza inima/ între mâinile mele/ aplecate peste trup/ ca o dorinţă/ sub clopotul uitării/ conştient să vindecăm/ întâmplarea cu ritmuri/ lente de sărut/ ce ştiu/ să abată/ liniştea mută/ să căutăm în noi/ imaginea zilei/ în funcţie de dorinţi/ să organizăm un flagrant/ nu contează cine se sacrifică primul/ apoi strigă-mă încet/…” („am putea…”).
O vreme, am rămas în reverie. Apoi, am făcut testul – conectată la nişte fire ca nişte picioare lungi de păianjen cu lipici la capete – decojind, în muţenia mea, albul din pereţi, din tavan, halate, notesuri, etichete şi crinul regal. Privind în adâncul pâlniei albe, mi-am amintit că atunci „când treci pe la mine/ flori de cireş/ deschid/ inimi/ reverberează/ gândurile/ gânduri/ susură prin pereţi/ de aici corăbii de vise/ pornesc în viaţă/ cu vele împăunate/ mălăiaţă/ luna atârnă de gâtul liliacului/ din cer o muzică sfârâie/ a vrajă/ scântei/ doar în suflet” („există o vreme…”).
Uf, am devenit, deodată, foarte melancolică, probabil bâzâitul pe frecvenţe nebănuite fiind autorul acelei stări: „toamna aceea s-a întins rece/ pe linoleum/ făceam dragoste/ ploaia bătea speriată la uşă/ râcâia cu unghii vineţii/ nu aveam nicio pătură să-i dăm/ eram fierbinţi/ ne frigeau buzele tăciuni ne aţâţam/ unul pe celălalt/ în vaze tufănelele se zburliseră/ lumina se chircise într-un colţ/ noi alergam unul prin celălalt/ nu ne păsa că toamna avea frisoane/ şuiera vântul pe sub uşă/ felinare sfioase ochii/ se aprindeau candele/ cu suflet/ ne ţineau de cald” (“cândva toamna se încălzea prin noi”).
Am revăzut frânturi din acea zi mohorâtă când “ne-am certat/ ploua vrăjmaş/ am ieşit în fugă/ pământul mă urmărea/ îmi lua amprente/ rămăsesem fără vorbe încă sângerau/ hainele ude trădau nelinişti/ mă prinsese noaptea/ ca o fundătură/ conştiinţa mi-a pus cătuşe/ ucisesem/ înainte de a înţelege/ce e dragostea” (“în acea zi mohorâtă”).
De multe ori, în plin proces de conştiinţă, îmi spuneam că trebuie să-mi deschid inima, să las oamenii să intre să mă cunoască, să-mi vorbească în ritmul pulsului meu, regulat sau nu, după cum le sunt intenţiile, reacţiile. Şi, într-adevăr, “azi/ inima mi s-a deschis/ către oameni/ pentru prima oară s-au interesat de mine/ m-au atins uşor înmuindu-şi degetele/ în sângele meu/ şi m-au scris cu un fel de lumină/ au pirogravat un sentiment/ mai multe/ până au dat forma care/ să-i sensibilizeze/ apoi m-au închis/ ca pe o carte/ cu semn/ ” (“poemele din dreptul inimii”)
Pacienta eram eu, Ottilia Ardeleanu, şi toate durerile din nopţile albe, din trecut şi trecutul apropiat, se adunaseră în inimă, o inimă deschisă, după cum vă spun.
La un moment dat, s-a apropiat de mine un medic tânăr, care m-a surprins nu neapărat prin statură, cât prin alură şi felul în care îşi ţinea mâna dreaptă pe inimă, ca şi când el însuşi avea o suferinţă. M-a întrebat despre manifestările inimii şi dacă simt şi alte efecte. Când, unde, cum… despre crizele de angină pectorală, dacă sunt fumătoare şi dacă am suferit vreodată de singurătate.
Îmi spune, fixându-mă: “știi singurătatea nu e așa de umilitoare/ e chiar sățioasă. ieri o salată de fructe azi un ceai indian/ piper cuișoare mâine cine știe” (“să-ţi povestesc despre mine ile…”).
“chiar aşa/ singurătatea şi o găleată cu apă curată/ dintr-o fântână adâncă adâncă/
o pui pe pământ te apleci peste ea să-i/ simţi răcoarea şerpuindu-ţi pe buze pe gât
dar/ brusc te opreşti îţi priveşti chipul/ apa tremură grav şi năuc ochii tăi îi/
imită mirarea şi nu/ nu e nimeni prin preajmă/ doar singurătatea se roteşte aici/ înăuntru/afară” (“mda, îmi închipui singurătatea o găleată/cu apă limpede dintr-o fântână care s-a coborât/adânc în tine/cumva”).
“nu ştiu ce dracu e cu mine/ nici nu pot să-ţi mai spun pe ocolite/nu mai pot/ /
singurătatea n-o mai pot prinde într-o formulă/ cerebrală/ aşa, pe gustul tău/ durerea asta n-o mai pot agăţa în cuier şi o/ rostogolesc după mine către acel punct fix/ acea fericire grasă care să ne înghită cu totul” (“jurnal de august”).
Nu ştiu ce i-a venit să povestească despre el: “sunt unii care se plimbă cu taţii pe pajişti/ ascultă pământul într-un mod ciudat îşi înfig/ unghiile în lut şi cheamă adâncul/ alţii îşi caută chipul în găleţi cu ape neliniştite/ sapă fântâni până dincolo de moarte/ şi se întorc cu prăpastia în sine/ şi-o poartă ca pe o casă uimitor de sfântă/ eu nu/ nu mă plimb cu trecutul/ nici nu vorbesc cu cerul/ cu profunzimea asta grasă din fiinţe/ între cer şi pământ sunt doar eu/ nu caut nimic pentru că m-am obişnuit să/ nu te găsesc/ mi-e teamă să-ţi mai rostesc numele/ am învăţat să mă iubesc sincer/ ca pe ultimul om care trăieşte/ pe dunga asta aglomerată dintre/ viaţă şi moarte ” (“nu”)
Dar doctorul acesta se hrăneşte cu prea multă singurătate, mi-am zis. Da, da, eram din ce în ce mai convinsă că acest tânăr, Alexandru Gheţie, are propriile aritmii. Dar, nu-i aşa, şi medicii sunt oameni! I-aş fi spus să se trateze cu poezii de dragoste, doză dublă, dacă am fi inversat rolurile!
Între timp a apărut doctoriţa stagiară, Vali Slavu. Pentru o electrocardiogramă. “am pierdut/ o groază de timp/ făcându-mi analize/ abia după ultima electrocardiogramă/ diagnosticul e clar/ inima mea are/ o groază de iubire/ nu înţeleg/ de ce să-i fie groază/ doar i-am spus că/ iubirea/ e cea mai poetică modalitate/ de a face infarct” (“Ekg”)
S-a uitat îndelung la diagrame, apoi, cu un zâmbet, mi-a mărturisit: “ştii/ mi-e dor să desenez/ îmi voi înmuia degetul arătător în iubire/ ca într-un borcan cu miere/ şi voi desena un zâmbet/ în dreptul inimii tale”. (“desen”).
Apoi, ciudat, mi-a vorbit despre unităţi de măsură ale iubirii, ca şi când s-ar fi stabilit noi reguli de a iubi fără să fie afectat muşchiul cardiac – “deciiubire centiiubire miliiubire”: “ca să adoarmă/ unii numără oi/ eu chem la raport visele plecate în exil/ unu’ două trei…/ când se aud strigate/ vin la mine / ca un regiment de soldaţi răniţi pe câmpul de luptă/ întorşi acasă după o bătălie pierdută/ ultima oară/ cu un gest ocrotitor/ le-am strâns în pumni atât de tare/ încât mi s-au scurs printre degete/ rămăsese doar mirosul lor de mucegai/ ce rost mai avea să poposesc într-un vis fără vise/ m-am trezit într-o coajă de nucă/ nuuu/ acesta nu e tot un vis/ e viaţa/ tot mai neîncăpătoare şi mai seacă/ cine poate şti/ câtă iubire încape într-o coajă de nucă/ iubirea/ unitatea de măsură a vieţii/ nu are submultipli/ şi oricum/ eu nu aş avea un regat/ să-l dau pentru o centiiubire de viaţă…”
Orice suferinţă se poate trata în vreun fel. Pentru inimă, însă, caut remedii naturiste: “caut/ prieteni de suflet/ suflet de prieteni/ întru alinare/ ” (“mica publicitate”)
Mă întreb ce se întâmplă “când nu mai este timp pentru iubire”?!
“când iubeşti/ înfloreşte aerul/ în grădina adormită/ ochii deschişi sub lacăte/ adună polenul/ cu mii de priviri/ miroase a levănţică/ cerul îşi potriveşte/ cămaşă nouă de trandafiri/ coboară/ ca o fecioară/ în inima ta/ îi deschide ferestrele.” (“Când iubeşti”)
O reţetă de liniştire şi visare, cu levănţică sub pernă, mi-a fost prescrisă chiar de medicul specialist Ioan Barb.
El a afirmat că viaţa trebuie să fie “o poveste de dragoste”: “Încă mai caut/ în tine un drum/ o potecă/ o linie pe care/ să-mi ţin echilibrul / caut un reper/ o lacrimă/ din iedera de pe cuvinte/ o bucată de cremene/ să o ating dimineaţa de inima ta/ până ce va scânteia/ caut o cochilie/ în care timpul nostru/ netrăit/ încă ne mai aşteaptă/ ca un melc/ să ne primească/ în sanctuarul tăcerilor/ până ce îmbrăţişările/ vor umple orele clipele/ cu zăpezi din zilele vechi/ mesaje necitite/ imprimate pe retină/ caut/ un răsărit în preajma ta/ măcar umbra/ să mă acopere/ în clipa ta de strălucire/ când vor cădea/ meteoriţi fierbinţi/ în cascada dintre anotimpuri/ şi somn.”.
În terapeutica inimii nu poate lipsi tocmai dragostea. Uneori, ea poate fi un obiect de lux: “dragostea este ca o maşină de epocă/ parcată în curtea din spatele casei/ sub umbrar îţi zâmbeşte/ prin geamurile şterse/ patinate de vreme/ la fel ca cerul când îşi spală albastrul/ în curcubeu după ploaie” (“Dragostea, ca o maşină de epocă, te aştepta”) sau: “îmi mai reproşază goliath/ că în dragoste am devenit doar retoric/ observ tot mai rar/ când mă priveşte o femeie în ochi/ îmi spune că lumea aceasta se aseamănă/ cu motorul său diesel de 1,8/ te posedă cu viteza şi zgomotul/ nu te lasă să te eliberezi/ să cobori o oră din viaţă/ pe un câmp de trifoi înflorit/ să asculţi de sub penele unei ciocârlii/ cum îşi schimbă cerul culoarea în zori/ noaptea să inviţi o mierlă în inimă/ să-i eliberezi cântecul/ din colivia pentru păsări/ şi să-l asculţi ca şi când/ ar răsuna pentru ultima oară/ să ai curajul să recunoşti/ un adevăr/ nici măcar nu există timp/ nici gânduri/ nici umbra lor de fecioare înţelepte/ care te leagă cu un şnur/ de mişcare”. (“când nu mai este timp pentru iubire”)
Rezultatul: sufăr de mărinimie, iubire, sinceritate. Nu cred că aş putea înlocui inima, inima mea cu vreun alt lucru…
Aşa că o voi trata cu poeme de dragoste, dimineaţa, la prânz şi seara.

Ce credeţi, am încăput pe mâini bune? Am nimerit la cei mai pricepuţi cardiologi?
Eu zic să mergeţi la clinica “Tratamente pentru inimă” când simţiţi cea mai mică durere în piept.

(selecţie de versuri din antologia “ Tratamente pentru inimă”- 2011)

(29 mart. 2011)

printr-un lanţ de ferestre de Ottilia Ardeleanu

(ca prin poeme)

În fiecare zi, traversez. La ce v-aţi gândit?! Nu, nicidecum. Nici nu poate fi vorba. Ar fi prea comun. Şi-apoi, pe acolo poate trece orişicine. Oricând.
Ferestre. Mari, albastre, rotunde, de lemn, de speranţă, hublouri, lucarne, de tren, de aşteptare, de conversaţie, suprapuse, alăturate, în depărtare, fumurii…
Mai întâi, cea a deşteptării în viaţă, când dau cu ochii de mine însămi, încercând să penetrez prin aburul fiinţei cât de subtil pot. Pentru asta, mă şterg bine cu dosul palmei uneori, alteori cu pumnii făcând un fel de rotocoale până toate contururile capătă forme cunoscute: coatele soarelui rezemate fix pe turla bisericii, moşmonii ca nişte lampadare traversate electric de vrăbii, casele părând nişte seifuri ordonate pe rafturi lungi şi cenuşii, cu nume de oameni, de arbori, de flori şi pe care doar un cod unic aşa ca un zâmbet de mona-lisă le poate deschide.
Oamenii trec, fiecare prin ferestrele lui, de parcă ar fi decupaţi din viaţă, transparenţi, clari, oarecum uşor de citit, de studiat pe toate feţele, cam rigizi dar drepţi, ori poate aşa mi se pare din cauza cadrului în care îşi construiesc, moment cu moment, existenţa. Par nişte celule în care se închid şi de unde ies doar când vor, când simt că au ceva de spus, de făcut, de lăsat în urmă.
Altfel, trebuie să ai grijă la intersecţiile ferestrelor. Cei care apar în dreptul lor sunt aceia care nu din întâmplare se uită la tine miraţi, năuci, cu invidie, zâmbind galeş, cu admiraţie, respectuoşi, ironici, abili, curioşi, indignaţi, temători, insolenţi, depăşiţi de situaţie, caraghioşi, spălăciţi, convinşi că pe acolo trebuie să o apuce.
Îndată ce privirea a trecut prin fereastră, ajungi afară unde începe o lume a cunoaşterii, a neprevăzutului, a deprinderii, a mirării, care trebuie explorată adânc aşa cum ai excava până dai de aur. Ori poate că e un fel de teamă, incertitudine, intrigă…
„Din spatele ferestrei” am zărit-o, deodată, pe Maria. Rezemată de propria existenţă, profundă, cu acel curaj mânat de simţămintele descoperirii altor lumi – cele de dincolo de închipuire, căuta spre lumea dinafară, spre necunoscut. Am studiat-o cu atenţie. Nu ştiu pentru câtă vreme, am trăit o confuzie, am simţit că nu mai sunt eu, intrasem cu totul în pielea femeii din faţa mea, de fapt, în personajul creat de ea, foloseam aceleaşi ferestre, ea spaţiu, eu timp, ne-am metamorfozat reciproc şi simultan, folosindu-ne de aceeaşi voce interioară, aceleaşi gesturi, răsfoind aceleaşi pagini şi aceiaşi oameni, înfiorate de gânduri similare.
Cum spuneam, exploram necunoscutul, acela care se cheamă: afară. „În dreptul vitrinei sparte”, „cândva o rană în peisajul străzii, / nu te opri şi nu privi urmele de sânge,…/ … /nu e nevoie să te opreşti, mergi mai departe, pretutindeni/ calci pe rănile deschise ale cuiva nevăzut, necunoscut/ …/ nu e nimeni să-mi mai interzică disecarera clipei…/.
Totul pare un „Tablou suprarealist” cu „Păsări atârnate la uscat pe o frânghie suspendată de soare,/ îndrăgostiţi zburând deasupra norilor/ eu zac în umbra unor pagini aşteptând vizita bătrânului poem/ care să-şi scrie testamentul pe trupul meu, girafă în flăcări/ arzând,/ visându-l pe Salvator Dali, amantul infidel, refugiat în/ oraşele lui De Chirico. /”.
Afară din tine înseamnă „Evadare din celula unei frunze”, totul este organizat în celule: „tramvaiul ticsit de dorinţe şi eşecuri înghiţite ca un pumn de pastile”/… / „ochiul rece al semaforului”, /… / „fiecare carte citită e o celulă din care odată intrat nu mai poţi evada”, în timp ce, lăuntric, simt „Celula mea de adevăr” şi trec prin mine ca şi când , „trec pe lângă adevăr neputând să-l ating, el trece dincolo/ de noi abia atins de tentativele eşuate de a-l cuprinde în / formule înguste şi scolastice, invazie de celule de vânzare/ într-o piaţă liberă unde fiecare ascunde în căptuşeala/ sufletului câte o celulă de vacanţă utilată cu tot ce trebuie/ pentru un sejur de o eternitate”.
Şi, în timp ce începeam să înţeleg acest „afară” al meu, al ei, vocea hotărâtă a Mariei continua să-mi vibreze în ureche: cel mai bine e să te închizi în „Poeme de o zi”, aşa cum şi „Sapfo şi Omar Khayyam credeau că scriu poeme pentru o zi/ şi le-au scris pentru un mileniu,/ noi, apăraţi de ecranul computerului şi respirând prin gaura/ de ozon a terrei/ credeam că scriem poeme pentru un mileniu/ dar ele nu durează decât o zi”.
Căci, prin oricare fereastră de cunoaştere am trece, de poezie nu ne putem feri. Ea se scrie odată cu noi. Înlăuntru. Maria pare că spune, dar de fapt este ceea ce simt că spune: „Mă golesc de trup ca de un intrus”: „Când mă pregătesc să scriu poezie sau poezia se pregăteşte/ să mă scrie/ …/ mă golesc de trup ca de un intrus care locuieşte în mine/ fără forme legale/… / mă pregătesc să scriu marea poezie pe care, ce păcat, n-o veţi citi niciodată/ mă las îmbălsămată în piramida unui poem, împreună cu/ suita mea de hârtie şi un translator, desigur, în odăjdii/ Versace, dar el rămâne dincolo,/ şi mesajul meu riscă să se piardă pe drumul dintre viaţă şi moarte”.
Pentru Maria, poemele ţin loc de trup şi de suflet, dar, în acelaşi timp, ea reuşeşte să transfere conţinutul ei poetic în mine, cea care mă aflu în acel afară pe care ea îl cercetează. Nu ştiu dacă şi-a dat seama că a reuşit să mă cucerească.
Continuă să-mi transmită informaţii despre evoluţia poemului: „Acest poem a fost predispus la toate bolile copilăriei/ până când a devenit imun la orice tip de virus sau/ sentiment extrădat de poeţii de cartier adunaţi în cenacluri/ cu iz de alcov,/ acum nu se mai hrăneşte decât cu informaţiile/ de la canalele de ştiri şi din rubricile de la faptul divers,/ a fost un poem-problemă care a încercat toate tentaţiile adolescenţei/ de la circulaţia fără permis prin gazetele/ de mâna a doua, până la consumul de cuvinte şi expresii/ interzise de codul bunelor maniere/ şi furtul de identitate al altor poeme celebre ce nu mai pot/ părăsi biblioteca decât în baston sau în cărucior,/ încât a ajuns să fie cercetat în stare de libertate/ având interdicţia de a mai părăsi vreodată acest caiet,/ sau chiar memoria mea, cea mai sigură celulă/…” („Poeţi de cartier”).
Şi, mai departe, „Treci prin poem ca printr-o poartă deschisă spre alte galaxii/ de sentimente incerte/…” („Poemul sărutului”).
Maria reuşeşte să menţină conexiunea externă prin „Sentimente.ro”, cu „Îndrăgostiţii virtuali”: „El vine înfăşurat în mesajele e-mailurilor mele/ ca-ntr-o armură ce-i provoacă răni neştiute/ incapabilă să-l apere/ de dragostea mea,/ păşeşte uşor,/ abia atingând ecranul de jar al computerului/ ascunde în priviri neexplorate portaluri/ aşteptând o navigatoare blazată/ să le exploreze,/ eu să mă apropii de el tot mai mult,/ cu fiecare click apăsat pe mouse, cu fiecare fereastră/ pe care o uit deschisă/ când ţâşnesc spre mine toate neliniştile solitarilor navigatori, / ca şi cum voi putea incendia/ cu declaraţiile mele ecranele tuturor utilizatorilor provocând/ o explozie în lanţ, dorind să-l eliberez din braţele/ milioanelor de sirene virtuale”.
Om-calculator-poezie, iată un sistem de relaţii ca un graf în care se stabilesc corespondenţe logice între elementele umane şi/sau cu alte tipuri de elemente, prin eter, pe calea undelor. În plus, acest mod de relaţionare prezintă o componentă interactivă despre care femeia care am devenit, pentru ceva vreme, insistă să mă atenţioneze: „În spatele ferestrei stă întotdeauna cineva/ contabilizându-mi râsul şi plânsul, uniformizând munţii/ cu retina obosită să hiperbolizeze realul liliputan/ inventând alte forme de relief destinului meu,/ cineva pentru care marea nu e decât o băltoacă rămasă de/ la ultima glaciaţiune/ iar într-o inofensivă băltoacă poţi naufragia iremediabil,/ cineva în spatele ferestrei mă vede şi când are ochii/ acoperiţi şi când eu fac terapie cu capul în nisip,/ mă aude şi când nu spun nimic, îmi tranşează viaţa/ în fleici frumos ambalate şi expuse în galantare insalubre,/ cerând preţuri exorbitante pentru părţile impure din/ conştiinşţa mea/ şi oferă gratuit micile mele rezerve de copilărie parolate şi/ inaccesibile şi oricum de unică folosinţă/ cineva nu vrea să fie văzut, cunoscut, îmbălsămat într-o/ emoţie comună, de duzină,/ îşi ascunde după o perdea de fum şi într-o fereastră neagră/ de doliu arborată la intrare, chipul/ se ascunde după o fereastră necomestibilă, carnivoră/ otrăvitoare, insalubră, o fereastră-călău ce şi-a ratat/ destinul de a fi o fereastră-victimă/ o fereastră tandră, intangibilă chiar când te invită să treci/ prin ea Dincolo,/ chiar când îţi întinde rama din care şiroieşte sângele/ ultimei sale victime/ refuzând şansa unei salvări,/ o fereastră închisă chiar când pare că-ţi zâmbeşte, de fapt/ e doar un rânjet sarcastic mascând grosolan satisfacţia/ îngurgitării ultimei victime,/ lăsând cu satisfacţie să alunece pe tastatură bucăţi de carne/ şi de viscere din ultimul utilizator cu parola insuficient/ digerată… ” (În spatele ferestrei).
Apoi, convinsă că m-a purtat suficient prin ferestrele destinului ei, astfel încât amprentele sufleteşti să nu se şteargă prea uşor şi prea devreme, Maria a lăsat o „Citaţie” pentru toţi cei care nu au citit-o, încă: „Dacă voi mai simţi nevoia să-ţi dedic poeme pe care sigur/ nu le citeşti,/ dorinţa să-ţi trimit e-mailuri pe care le ignori şi câte şi mai/ câte alte incertitudini şi certitudini,/ dacă mă voi baricada în cuşca computerului meu ca între/ dinţii unui rottweiler căutându-ţi urmele,/ dacă vei continua să-mi traversezi clandestin nopţile/ şi să nu te opreşti nicăieri/ îi voi trimite o citaţie lui Dumnezeu/ întrebându-l de ce te-a inventat”.
Mi-ar plăcea să aflu răspunsul!

(Selecţie de versuri „Din spatele ferestrei” unde, totdeauna, se află poeta Maria Postu.)
(27 martie 2011)

peste vreme, Moş Crăciun… de Ottilia Ardeleanu

(uneori praful amintirilor străluceşte orbitor)

Se scutură amintirile precum crengile de brad îmbrăcate în albul liniştii şi al măreţiei. Câteva păsări îmi zboară, din ram în ram, hârjonindu-se, oprindu-se apoi pentru clipe de iubire desfătătoare. Trec pe sub tâmplele mele ca pe sub streşini de gânduri. Eu le simt asemeni unei încărcături de ani în care tristeţea nu a lipsit iar bucuria a trecut în fugă, amăgindu-mă.

Copilul de odinioară zburdă prin suflet ca un armăsar în libertate. Şi dimprejur, imaculatul orbitor încrustează retina cu unghiile unui soare care scrâşneşte de prezent şi de trecut. Urmele potcoavelor timpului, zăngănind metalic, sunt pecetluite pe inimă şi doar culoarea sângelui contrastează cu rugina încremenită în interstiţii.

Crucile de cetină se clatină uşor, presimt sub ele şoaptele, cuvintele care nu se mai rostesc, doar vâslesc printre valurile memoriei mele, împotriva curenţilor pierderii definitive a multor aduceri-aminte care lunecă precum un cortegiu de candele aprinse, pe râul veşniciei.

Mă colindă toate acele chipuri, din ce în ce mai depărtate, mai confuze privirii dinlăuntru, dar care păstrează aura întocmai sfinţilor, neprihăniţilor – protectori ai sufletelor noastre fragile, fisurate de apăsările lumeşti. Dintre toate, unul îmi întinde un caiet obişnuit ca înfăţişare, dar deosebit prin conţinutul său.

Un imbold pornit dintr-un loc ştiut numai de mine mă determină să întind mâna dreaptă, să prind obiectul miraculos şi să citesc ceea ce este scris pe coperta nisipie, uşor deteriorată de trecere:

Prof. Nic. Popescu-Meriş

Zare şi Zbor

(versuri)

Răsfoiesc, cu un tremur pe care nici măcar nu mă străduiesc a-l potoli, fiindcă simt că răscoală întreaga fiinţă dinaintea unor vremi aproape şterse şi constat că ele îmi sunt atât de dragi, de aceea, mă aşez în fotoliu şi mă închid în universul neuitării, părăsind prezentul…

De vorbă cu moş Crăciun

Norii-au prins din nou să cearnă

jucăuşii fulgi de vată…

Sărbătorile de iarnă

vin cu fostul de-altădată.

Moş cu traista seculară

înfiripă scări de gheaţă,

şi pe ele se coboară,

bradului să-i dea viaţă.

Tot şiret şi-acum! Din carte

strigă nume după nume

darurile şi le-mparte

celor consemnaţi anume.

Că te-aduce-a vremii roată

orişicine înţelege,

dar de ce-mparţi traista toată

numai la bogaţi, moşnege?

Sînt atîţi copii prin ţară

care-aşteaptă-n van minunea,

deşi scară după scară

n-au curmat cu rugăciunea!

Prea le-mparţi numai de-afară

flori de gheaţă pe la geamuri…

Fii mai generos diseară:

dă-le-un fleac din cele daruri!

Te miri ce şi lor le lasă,

fericiţi să poată spune

c-au găsit, în zori, pe masă,

un covrig cu trei alune!

Iată ce scria bunicul meu în timpuri care, în mintea mea, începuseră să se destrame ca o haină mâncată de molii.

El este moşul care a venit la mine, acum când mă aşteptam cel mai puţin ca cineva să-mi treacă pragul, când ursul şi steaua şi sorcova şi coşul cu mere, nuci şi colăcei, de altădată, au rămas un praf de amintiri…

(26 dec. 2010)

ŞI-ACUM, SĂ COLINDĂM  BLOGURI!

IOANBISTRIŢEANUL (Federeii- Nicolae Avram) ;

MARIA POSTU (Dă-mi să-ți ascut creionul);

MARIA POSTU (Poveste cu ceai din frunze de gutui);

CRISTIAN LISANDRU (Lup – Fotografie);

INCERTITUDINI (impar);

PAUL SANDU (CRACIUN FERICIT!);

DEJA-VU ( antiteză)

cartea din firidă de Ottilia Ardeleanu

(poetul e un artizan)

Poate că oricine, nu ştiu, dar eu am un loc numai al meu, ferit de ochii lumii. Numai sufletul – complicele – ştie de el. Ţin acolo bucăţele de fericire. De câte ori intru, împlinesc un ritual: pe “un preş verde” la uşă, “îmi şterg picioarele”, păşesc ca-ntr-un “templu pe care nu doresc să-l pângăresc”. “Trecerea pragului” este învăluită de mister. Pare că-l desluşesc de fiecare dată când apare “îngerul cu umbrelă”.

Aici, într-un fel de cameră secretă, îmi dau întâlnire cu poeţii. Ne aşezăm la o masă rotundă, ne dăm mâinile şi ne citim expresiile. Cuvintele încep să se scrie undeva în aura noastră, ne înţelegem tacit. După un timp, nimbul se arată ca o carte şi poemele curg de la sine, luminându-ne. Trăim momente de armonie, de empatie, de euforie. Apoi, ei pleacă, eu mai rămân, o vreme, cu gândurile lor foşnind ca aripile îngerului care se uită peste umărul meu şi surâde, se întristează, se miră, meditează odată cu mine.

Ultima oară am cotrobăit împreună într-o firidă aflată în “camera verde a creşterii”. Nu este o încăpere obişnuită: “în camera mică un lan de porumb / la geam floarea soarelui pînă în tavan / aplecată să prindă raze / şi vocile copiilor / şi paşii zburdalnici. / în camera mică intru doar toamna la treierat / îmi pun cizmele de cauciuc şi pălăria de paie / recolta e bogată în fiecare an / copiii cît spicele cu braţele ridicate / voi sădi la toamnă un nuc / covorul verde păstrează / cîntec de greier.”

Pare straniu dar, acolo, am dat peste nişte “Poeme de nişă”, o decoraţiune literară. Cuvinte aşezate unde trebuie să le fie locul. Ornamente poetice menite să încânte. Am băgat mâna cu grijă. Ele mi-au ghicit intenţia, s-au lăsat mai întâi atinse cu privirea, au prins viaţă de parcă ar fi simţit şuvoiul de curiozitate, apoi s-au lăsat purtate în voia mea cu aceeaşi siguranţă pe care o am câtă vreme îngerul nu aţipeşte.

S-au adunat într-un volum de culoarea toamnei. De aproape, am văzut numele aceluia care a ştiut să combine cu măiestrie sentimente, dorinţe, trăiri, stări meditative. Da, mi-am dat seama imediat că autorul “Poeme(lor) de nişă” a fost la masa poeţilor. N-am observat, însă, când a strecurat obiectele măiestrite şi nici când s-a făcut nevăzut.

Liviu-Ioan Mureşan (căci despre el este vorba), în creaţiile sale, mărturiseşte despre viaţă şi moarte, despre trecere, despre suflet şi conexiunile lui religioase, despre înţelegere şi meditaţie, despre iubire, despre poet, poezie şi muză. Ne introduce în lumi de basm, ori în drame existenţiale. Cu aceeaşi dezinvoltură.

Morţii îi spune: “Tu, moarte, să vii mai tîrziu” “am pus un preş să-ţi lipească picioarele / iarba fiarelor pentru coasa ta / lacătele au miros de viaţă / te speli pe dinţi cu fiece victimă / îţi lucesc dinţii asemeni stelelor căzătoare / ochii tăi găuri negre ce le absorb / toaca respiraţie-ţi este. / să vii mai tîrziu cînd îmi voi spăla palmele / cînd puietul de pin va trosni în cuptoare / te aştept / se usucă preşul / seacă izvoarele”, în timp ce vieţii îi dă forma unei locuinţe-“templu”: “la etajul 4 al acestei clădiri / s-a aprins soarele / printre aripile primului porumbel / la parterul acestei clădiri / s-a stins liniştea / cu ţipătul primului copil trezit / în această clădire o nouă zi trage clopotele / perechi de ochi se deschid / braţe lenevind braţe agere / dezgolesc trupurile calde. / în această clădire timpul se scurge pe ziduri / oamenii bat cuie să-l prindă tablou / la care zilnic se închină. / rostesc rugăciunile prin gesturi fireşti / pînă seara târziu.”

Pentru poet, niciuna dintre cele două nu este de neglijat, doar că, îi cere morţii răgazul trăirii din plin a vieţii. Iar aceasta nu poate fi concepută fără iubire. Privită din unghiuri de vedere diferite, iubirea este una dintre temele de bază ale volumului. Spre exemplu, poetul o consideră “Geometria sentimentelor”: “iată, sînt un triunghi, / tu punctul ce se mişcă / pe laturile sale / ca o infinitate. / aşază-te în centru / voi închide / ochiul obosit / de contemplare.” Tot el spune cum “se nasc iubirile”: “ca mânjii se nasc iubirile / lovind cu picioarele burţile iepelor / se ridică aleargă iute / pe razele soarelui / hrănindu-se prind aripi de jar / zboară mînate de jockey peicepuţi / câştigă în cursa obstacolelor / noi pariem” şi cum se pot pierde ele, ca la pariu, dacă nu se depăşesc obstacolele vieţii.

Sentimentul iubirii, viaţa în general, sunt legate – involuntar sau nu – de păcat, chiar dacă, de cele mai multe ori, considerăm că suntem curaţi. Poetul nu sare acest aspect şi ne face o “Destăinuire curată” – titlu contradictoriu ideii de păcat. Aici, păcatul – ispita omului – este personificat: “păcatul a intrat în biserică / pentru prima dată / privea mirat icoanele şi le simţea privirile curioase / a îngenuncheat în faţa altarului şi a pus mîna pe biblie / curăţindu-i praful cu palma stîngă / dreapta a dus-o la inimă şi a jurat cu voce tare / aşa cum se face cînd ai conştiinţa curată: / “omul acesta mă ispiteşte zilnic / de mult timp nu mai am odihnă, părinte”. / preotul în negru îi acoperi faţa ca pentru o lacrimă / şi-l binecuvîntă / “piară de la tine sufletul acesta” ”.

Dar dacă tot este vorba despre viaţă şi păcat, Liviu-Ioan Mureşan aduce în prim-plan realităţi, uneori dure, aşa cum este şi drama unui cunoscut: “pe youtube un prieten într-o mocirlă / mă sună să-i dau un sfat / ai văzut ce mi-au făcut ăştia? / un profesor deosebit şi bine apreciat / oamenii mai îneacă unele nopţi / cînd nu corectează teze cînd se gîndesc la diminuarea / salariului / cum ar fi o diminuare a vieţii. / se sprijinea de perete şi rîdea / de parcă cine ştie ce film pentru oscar / acum actorul se sinucide în sine / în frica morţii / în propriul cimitir. / … ”  (“Apocalipsus”).

Autorul aminteşte, în câteva poeme, şi despre era calculatorului ca mijloc de conversaţie, de informare şi cunoaştere, căci “Vremea porumbeilor a trecut”, de mult: “era o vreme cînd ne trimiteam porumbeii / să stabilească întîlnirile. / al meu era alb hotăra timpul şi-i plăcea seara / al tău era mic găsea locuri iubea ascunzişurile. / în ziua aceea ca doi nebuni s-au zbătut / pentru clipa plăcerii / au sfîrşit sub alicele aprinse ale privirii. / de atunci nu mai avem porumbei / trimitem mesaje bătînd cu degetele suferinţe / întîlnirile sunt virtuale. / ultima dată ţi-am zis delete / şi mi-am scuturat aripile.” Farmecul prezentării îl constituie împletirea sentimentelor umane cu ideea modernă de comunicare.

Poetul ştie cum să pătrundă înţelesurile, “Cu dioptriile înţelegerii”: “… / văd limpede / urmele paşilor. / născut odată cu razele soarelui / îmbrăcat în lumină / păşesc eterul cum respir aerul / priveliştea mă cheamă la înţelegere / braţele devin aripi inima reactor / combustia globulelor roşii reacţie. / eu nu mă prostituez eu mă rog pentru toţi / pînă cuvintele îngenunchează / ele au propria înţelegere cîntă în cor / vocile lor nu se aseamănă veacului. / planeta aceasta / are forma gîndului”. El afirmă că “Lumea e pavată cu înţelegeri” şi chiar ne introduce  în “Lumea mirifică a înţelegerii”: “pe masă o piersică îşi deschide ochii / mă priveşte cu poftă salivează / şi inima îmi bate mai repede / apoi se preschimbă în sâmbure / apuc două nuci le trosnesc în palme / sângele pic pic pe gresie / se încheagă pînă la glezne / las venele să se prelingă / sînt omul-păianjen / deseară va fi iarnă / copiii vor patina pe gheaţa roşie / în geam soţia va aprinde / o lămîie.”. Imaginaţia, ludicul, metafora, personificarea fascinează.

Poate tot dintr-un colţ al înţelegerii vorbeşte, nu fără o tentă ironică aici, şi despre poeţi, numindu-i poeţi-critici, ori invers, critici-poeţi, antrenaţi în “Falsa disoluţie a evoluţiei”, o temă care nu avea cum să lipsească din firul poetic: “de cînd s-a pus sechestru pe idei poeţii încearcă să se adapteze / privesc cele de aproape şi cele mai îndepărtate /  apoi scriu despre acestea cu oarecare patos / ca nu cumva să exprime incorect realitatea. / criticii duşmani recunoscuţi ai poeţilor privesc propria realitate / mai întîi lucrurile îndepărtate apoi cele apropiate / şi emit cuvinte ce ar părea la prima vedere idei. / astfel criticii devin poeţi cuvintele lor metafore / fără a fi bănuiţi de consecvenţă / cărţile se scriu singure poezia pornind de la critică / critica de la observaţie / şi toate pe fondul unei realităţi neliniştite / ce aşteaptă să fie pusă între coperţi.”.

Un subiect – punte între viaţă şi moarte, trecerea – este abordat în multe dintre “Poeme(le) de nişă”. Înclin să dau dreptate poetului care susţine că “Faptele confirmă trecerea”: “un pescăruş se descompune în aer / oasele albe se transformă în praf / vîntul împrăştie amintirea-i”. Pornind de la această constatare, Liviu-Ioan Mureşan îşi reprezintă fiinţa pe scara timpului: “mă înfăşor în timp ca într-un voal / îi cuprind colţurile strîng cu putere /de parcă relativitatea e doar un basm / fetus al timpului / mă simt în siguranţă. / naşterea / limită spre plus infinit.”. El, ca şi  timpul, este un trecător prin viaţă. Iată-l descoperind, cu virtuţi poetice, “Un trecător între noi”: “de ceva vreme în cameră s-a aşezat un trecător / şi-a făcut culcuş în patul nostru mai aproape de pieptul tău / să se încălzească mi-ai zis / fiind doar un trecător am aşteptat / pînă ce inima I s-a deschis în piept şi nu-i mai simţeam / bătăile în pernă. / în fiecare dimineaţă cînd ne trezim privesc patul / cu cele trei forme ca trei locuri de veci / cea din mijloc mai lăsată spre dreapta / ca o adîncitură ce bate asemenea inimii. / trecătorul e tăcut / înghite din noi firimituri pînă ce formele / devin tot mai mici / cea din dreapta cît o inimă / începe să bată.”

Poetul mânuieşte figurile de stil cu dibăcie, are cuvinte şi expresii care se repetă – nişte laitmotive, amprente care îl caracterizează şi îl evidenţiază. Fiecare titlu, vers îndreaptă către meditaţie: legătura omului cu realitatea, visul, povestea, iubirea, suferinţa, viaţa, moartea, trecerea, amintirile din copilărie ori adolescenţă etc.

Să ne întoarcem în “camera verde”, fiindcă aici se spun “Poveşti de seară”: “dormiţi liniştiţi dragii mei / tata vă poartă de grijă / nu suspinaţi cînd tai capetele balaurilor / doar trageţi pernele peste ochi / şi visaţi zîne. /  Sabia pe care o ţin pe dulap / niciodată chiar niciodată / nu prinde viaţă / ascultă de braţele mele / loveşte zmei şi fantome. / Tata e mai tare decît superman / pe omul-păianjen l-am înrămat aseară / da iezii l-au mîncat pe lupul cel rău / ursul nu a fost păcălit niciodată. / Să ştiţi dragii mei / peştii nu se îneacă în ape / dormiţi tata mai are poveşti / pentru încă patru-cinci ani.”. Rolul de poet-părinte este asumat.

Prefer să rămînem în lumea poveştilor, nu neapărat pentru că ele sunt mai frumoase, ci pentru că ele ne menţin acea stare de visare de care oricine are nevoie, mai ales poeţii.

Nu ştiu dacă v-am convins, dar, dacă vreţi, pot să vă conduc exact unde se află firida.

21 dec. 2010

ŞI-ACUM, SĂ COLINDĂM  BLOGURI!

IOANBISTRIŢEANUL (Federeii- Nicolae Avram) ;

MARIA POSTU (Dă-mi să-ți ascut creionul);

MARIA POSTU (Poveste cu ceai din frunze de gutui);

CRISTIAN LISANDRU (All inclusive);

INCERTITUDINI (ca să fiu în trend,);

PAUL SANDU (Marcel);

DEJA-VU ( antiteză)

Clişeu24: Exilată într-o carte de Ottilia Ardeleanu

(impresii de cititor)

E dimineaţă. Mă trezeşte vântul care s-a împleticit în copertina de la balcon, făcând din onduleuri fluierul lui Pan. Soarele insidios se uită prin ochean direct la mine. Apoi, suflecându-şi mânecile bufante, râcâie ferestrele somnoroase cu razele proaspăt ascuţite pe meridianul magnetic. Fante de lumină îmi taie globii în fâşii ce par jaluzele verticale de nuanţa limbilor de foc în vatra cănită a nopţii. Mă ridic pe marginea patului galben. Macii din pânza uşor boţită, care mi-au ţinut de aşternut şi de înveliş, par că plutesc într-un lan auriu. Orologiul din perete anunţă împlinirea încă a unui ceas de existenţă. Mă îndrept către soare şi îi deschid. Lamele îmi ating, la limita durerii, obrajii. Simt împunsăturile lui ca pe nişte înţepături de furnicuţe aflate în mare zor. În loc să mă trezească, mărşăluind, convoiul îmi moleşeşte simţurile. Cu toate acestea, îmi înfig coatele în pervaz, ca un atlet vârfurile picioarelor pe linia de start. Şi ţâşnesc din priviri, de parcă aş vrea să-mi iau zborul, în picaj. Un miros de  flori de măr şi iarbă crudă se ridică aburind, pătrunzând hipnotic, asemenea unui şarpe seducător, în nările ce se umflă de plăcere. Mă dezmeticeşte iureşul din crengi. Ciripit, zburătăcire… o veselie care încurajează, care dă un alt aspect lumii. Îmi pun o muzică ambientală. Intru sub duş, zăbovind în lichidul spumos, ca de mare agitată. Gândurile evadează. Încotro?!…

Sună telefonul. Insistent. Trebuie să ies. Îmi trag halatul pe un braţ, alergând, aproape că alunec pe gresie, trec şi prin faţa oglinzii… oh, ce privelişte, ajung într-o clipă, timp în care reuşesc să mă îmbrac complet. Degeaba! Oricum, era un număr necunoscut. N-aş fi răspuns.

În fine, mă cuibăresc între perne, cu o carte care mi-a picat în mână, de curând. O deschid.

Dau cu ochii de o dedicaţie:

„Dragă mamă,

„copilul tău e mic, dar vine precum un bolid”!

„La mulţi ani!”, deci, din partea unui „bolid” – acum destul de mare – năpustit „în peisaj”…

8 martie 2006”.

Şi un titlu:

Marin Mincu

Moartea la Tomis

Jurnalul lui Ovidiu

Despre singurătatea unui exilat pe malul Mării Negre. O pribegie în propria fiinţă. Care te omoară încetul cu încetul. O sfârşeală letală. Exilul unui poet: Publius Ovidius Naso. Poetul unei tristeţi imprimate pe fundul vieţii, ca hieroglifele în stâncă.

De la bun început, romanul – care nu este făcut din capitole, ci, mai degrabă, din trăiri personale denumite, din „fragmente”, cum o spune Ovidiu însuşi – are o intrare incitantă, impresionând prin cutremurul interior:

„moarte anonimă

Sunt pe moarte. Acum sunt sigur de asta. Mor aici, departe, părăsit de prieteni, în golul singurătăţii. Nimeni nu-mi va cunoaşte vreodată mormântul. Întocmai cum se întâmplă cu un necunoscut.”…

Ovidiu, „cel mai iubit poet din Roma” este dezolat. Trăind într-o cocioabă sărăcăcioasă, de lângă Tomis, îşi petrece bucata cea mai amară a vieţii, în pustietate.

„Mă simt exact ca măgarul ce se duce în ascuns să moară singur. Nimeni n-o să ştie vreodată de sfârşitul meu: voi avea o moarte anonimă şi o groapă neştiută, undeva, pe insula asta.”

Poate că moartea este mai vie decât putem să ne dăm seama. Şi este lucrul cel mai puţin controversat având în vedere că nu iartă pe nimeni, niciodată. Dar poate tocmai ea este veştmântul sub care se ascunde renaşterea spiritului, fiindcă suntem muritori doar trupeşte. Cert este că omul, cât de simplu în eul lui, o simte atunci când se apropie, cu acea coasă la spinare, mergând ţanţoş şi fluierând, ca şi când s-ar duce la o petrecere! Diferă doar manifestarea fiecăruia, doar felul cum o percepem, cum o înţelegem şi cum o primim. Unii ştiu să se resemneze, aşa cum e şi cazul personajului principal: „Nu ştiu bine de ce, dar simt că sfârşitul acesta secret va fi spre norocul meu.”

Solitudinea acestuia nu este deloc pustiită. Există personaje care se perindă şi care au o semnificaţie de nelepădat pentru soarta prigonitului. Aia este unul dintre acestea:

„În coliba mea există, din când în când, o femeie, Aia.”.

Aceasta nu numai că umple golul, inutilitatea, dar felul ei de-a fi îl conduce către meditaţie, pentru menţinerea echilibrului spiritual. Şi eu chiar consider că toate aceste textuleţe care descriu, întreabă, explică, în care poetul se recunoaşte pe sine, se metamorfozează, sunt meditaţii.

Iată ce spune despre sine, în „început”:

„Eu, celălalt, care mă caut febril în mine însumi, simt că sunt la început şi că nu m-am născut cu-adevărat… Nu există o ipostază anume care să reuşească să mă reprezinte total. Cred că, în orice început în care mă angajez, sunt simultan reprezentat de trăirile anterioare luate laolaltă. Recunosc că sunt sedus de inedit în toate experienţele. Şterg tot din memorie în clipa în care cred că voi trăi experienţa unică. Numai aşa mă conving că exist.”

Iată, deci, transformarea continuă în care se află. Simte că este necesar să o ia de la capăt, de fiecare dată. Numai aşa va putea experimenta şi trăi momente singulare.

Şederea lui aici, la pontul Euxin, este, după cum singur recunoaşte, în „armonie”, benefică: „… Viaţa mea tinde să semene cu aceea a unei plante sau a unui animal. Mă simt în armonie şi în sincronie binefăcătoare cu natura. Toate acestea sunt însă obârşia unei noi şi nesecate seninătăţi”.

Însă, tot el, în „agresivitate” exclamă: „Piatra nu-i deloc atât de mută cum se crede. Ea reuşeşte să vorbească şi să-mi comunice o senzaţie dureroasă de leşin, de fiecare dată când îmi lovesc de ea picioarele goale. Natura poate să se manifeste şi cu agresivitate. Depinde cum o abordezi”.

Constată şi faptul că apa mării îl revigorează. De aceea, în „scufundare”, spune: „Mă scufund în fiecare zi în apa rece a mării şi simt cum trupul meu încearcă fiori de prospeţime şi de putere reînnoită. E vorba de o scufundare ritualică ce-mi dăruieşte instantaneu o înteţire a sângelui şi a spiritului. Soarele şi apa nu sunt numai elemente naturale, ci îmi umplu şi corpul şi sufletul de o energie purificatoare.”.

Surghiunitul se află într-o misterioasă legătură cu natura, poate o a doua prietenă a sa. În „revoltă” afirmă:

„Toamnă. Codrul nu mai e decât un mormânt pustiu. Dacă voi muri aici, poate că alt poet – eu însumi într-o altă viaţă – va putea să exprime aceeaşi stare de dezolare tombală. Mă cuprinde un strigăt de revoltă infinită.”.

Aproape orice trăire a lui se reduce, mental, la problema morţii. Ovidiu consideră moartea ca pe o formă de renaştere, de reîncarnare: „În realitate cred că începutul suprem se află în moarte” („renaştere”), lucru pe care îl repetă şi în fragmentul „destin”.

Un personaj ce-l obsedează întruna este Medeea, lângă care, poate întâmplarea, din nou întâmplarea îl va face să dăinuiască, spiritual, în moarte ca prelungire a vieţii: „Mi-nchipui că sufletul meu împăcat îl va întâlni pe acela al Medeei care, acum, după multe perindări în alte locuri, s-a întors pe pământul ei natal.” („Medeea”).

Finalul culminează. Paragraful poartă numele de „liber”. Ceea ce este mai mult decât a te duce cu gândul la un contrast puternic între stările trăite de poetul exilat şi dorinţa avidă pe care o are, de a se ţine de firul de viaţă – antiteza moarte-nemurire:

„În ultima clipă mi se pare că aud vocea Aiei: „Ai murit deja. Ştiu asta după felul fericit în care ţi se zbăteau pleoapele… Ce-ai simţit?” Îi răspund doar prin mişcarea buzelor: „O mare dragoste… Vârfurile brazilor… Foşnetul de aripi… Soarele…” „Acum eşti liber. Faci parte din tot. Nu mai ai nevoie de mormânt” ”(„liber”).

Minunat! Cum putea fi încheiat mai frumos, mai inspirat şi mai nostalgic un roman care trece prin fibră, prin creier, prin sânge ca un virus? Nu rămâne parte din tine care să nu vibreze, să nu fie atinsă în modul cel mai plăcut cu putinţă, care să nu trăiască în exil, odată cu Ovidiu…

Cum era şi firesc, apăsătoarea singurătate îl determină să se întrebe, la un moment dat, în al său „jurnal”: „cine ştie dacă fragmentele acestea vor fi citite vreodată de cineva?”.

Ei bine, iată o întrebare inutilă!

(5 mai 2010)

COLINDĂM  BLOGURI – IOANBISTRIŢEANUL (falsa aspiraţie spre absolut); MARIA POSTU (A apărut nr 5 al revistei “Faleze de piatră”…); CRISTIAN LISANDRU (IA CU PÂINE, MAICĂ!); DEJA-VU (Zbor pierdut…); PAUL SANDU (Caietul de poezii al Micului Prinţ)

O carte, un scriitor şi eu de Ottilia Ardeleanu

(însemnări)

Duminică. Prier. Bat clopotele. Noaptea de cenuşă s-a dus. Cu teama noastră. Cu grijile. Întrebările fără răspuns. Cu nesomnul. Ochii încercănaţi. Liniile feţei stridente. Pomeţii căzuţi în barbă. Zâmbetul fad.

Sună telefonul. O prietenă. Nu este lăudăroasă. Este doar foarte vorbăreaţă. Mă gândesc: adio masă de dimineaţă, adio gimnastică, adio citit. Cel puţin vreo oră voi avea de înfruntat avalanşe verbale. Cu tonalităţi diferite. Alto, sopran, tenor. Cu hohote. Isterice. Degajate. Din nou isterice.

Dar nu, aveam să mă înşel. Urma să-mi povestească, printre altele, despre o carte pe care tocmai o citise. O voiam şi eu, desigur. Şi-atunci, pe motiv că ies la piaţă, îi propun să ne dăm întâlnire fugitiv. O rog să-mi împrumute cartea cu pricina pentru câteva zile. Este de acord. Oh, ce bine! Pentru că atunci când îmi intră ceva în cap trebuie să realizez. Neapărat. Nu există compromisuri.

Ei bine, mă îmbrac repede cu o ţinută de stradă. Un pantalon de primăvară, o bluziţă uşor decoltată şi un trenci cambrat pe talie. Înfăşor de două ori o eşarfă-curcubeu în jurul gâtului, atât cât să poată flutura tinereşte. Nu uit să-mi aranjez părul răzvrătit după somnul agitat. Şi chiar dacă nişte zulufi sunt mai rebeli şi nu ascultă dinţii din pieptăn, îi las aşa, fiindcă trebuie să fug. N-am timp de risipit cu infatuaţi ca ăştia, în doi peri. Trasez câteva retuşuri accelerate şi trăsăturilor feţei, ca să o trezesc. Şi chiar reuşesc. Mai bine decât o cafea amară şi neagră… Ce mai e? Ah, da. Poşeta, portmoneul, ochelarii de soare şi măcar o sacoşă pentru cărat. Fiindcă merg la piaţă, nu?

În stradă, forfotă. Unii se întorc de la cumpărături, alţii stau de vorbă prin parcuri, pe alei. Despre cât de greu a trecut iarna, despre grădinărit, despre vulcanul nărăvaş, aflat în top…

La Ceas, o zăresc pe amica mea. Flutur o mână. Îmi zâmbeşte în semn că m-a văzut. Trec strada grăbită. Un şofer scoate capul pe geam şi-mi spune vreo două. Eu nu am de ce riposta. Tremur. Ea mă ceartă pe un ton superior. Mi se pare că oamenii se opresc şi se uită insistent la mine. Eu mă fac mică în hainele mele. Ea realizează că este auzită. Se opreşte brusc şi mă ia de umeri. Mă conduce spre o bancă. Ne aşezăm în tăcere. Aproape că nu cred că ea poate să tacă mai mult de un minut. Nu aud decât căderea câtorva flori de cireş în părul meu, pe umeri, în poală… Mă linişteşte hârjoneala vrăbiilor din nucul de peste drum. Fac atâta gălăgie, cât zgomotul motoretelor prin oraş, noaptea când liniştea se ghemuieşte de frică să nu se spargă. Da, dar zarva lor mă binedispune. Încep să îmi revin. Prietena scoate cartea din poşetă şi începe să-mi povestească. Eu o ascult dar n-aud nimic. Timpanele îmi ţiuie. Aproape că îi smulg cartea din mâini. Nu mai ştiu cu ce puteri. Îmi fac curaj şi mă ridic. Mă scuz că mă grăbesc. Am atâtea de făcut. Îi dau un pupic din zbor şi iată-mă tolănită ca o pisică, torcând filele cărţii.

Mountain voices. Un titlu frumos. Care atrage. Nu mai citisem ceva asemănător. Decât disparat. Prin reviste, ziare sau pe net.

O carte dedicată pictorilor-poeţi chinezi şi japonezi care au trăit şi creat în munţi. Se pare că muntele inspiră. Este o muză care găzduieşte fizic şi spiritual. Este un loc îndepărtat de lume, unde liniştea ia locul zgomotelor şi tumultului existenţial. Păsările, copacii, iarba, apele sunt singurii companioni. Viaţa decurge de la sine. Nimic nu te împiedică să te desfăşori. Să te cunoşti pe tine însuţi.

“ceaţa dimineţii se ridică…

vocile muntelui

mult mai clare”.

“Vocile muntelui” este jurnalul lui Ion Codrescu. Un jurnal de haiku, tanka, solo renku şi haibun presărate printre anotimpuri, ca nişte flori de pădure, reflectate în aburul matinal de sub barba muntelui.

Poetul-pictor fixează detaliile. Sensibilitatea şi măiestria lui artistică se bazează pe observaţii. De parcă ar fi într-un laborator în care supune cercetării toate lucrurile, trăirile. Un laborator poetic. Înmiresmat de parfumul creaţiei.

Iată:

“desfac o frunză uscată

picături de rouă

ascunse în interior”

sau:

“plouă cu găleata

florile de nalbă

se sprijină reciproc”.

Singurătatea este prietena acestui poet:

“luna traversează un nor

iar eu singur

podul îngheţat”.

Muntele este tărâmul în care trăieşte intens. De aceea, tot ce simte pentru acesta este admiraţie şi un respect profund. În calitatea lui de oaspete, rămâne, în permanenţă, uimit de măreţia, frumuseţea şi liniştea deplină a muntelui.

“rupând un ram uscat

întrerup liniştea

muntelui”,

“amurg prelungit…

conul de pin se leagănă

şi apoi cade”.

Toată creaţia lui Ion Codrescu este pătrunsă de elementul japonez kami (suflet, spirit), aceasta referindu-se la calitatea vitală pe care o conferă măreţia muntelui şi a cascadelor. Armonia cu această măreţie apropie de izvoarele vieţii. Să simţi copacii, florile, apele, vântul vorbind. Ca şi când natura ar face parte din tine.

Atunci, trecerea ar fi mult mai simplă:

“amurg de august-

o floare moare

pe o alta care înfloreşte”

Anotimpurile, însoţite de imagini realizate chiar de poet, sunt redate în versuri de o sensibilitate extraordinară.

Spring/Adagio:

“în dimineaţa asta

atingerea caldă

a trupului tău…

ascultăm cum se topeşte ţurţurele

picătură cu picătură”;

Summer/Allegretto:

“ultimii stropi de ploaie

ai nopţii se zvântă pe geam-

fără niciun motiv

mi-aduc aminte

de satul copilăriei”;

“grădină părăsită-

urmăresc mirosul

iasomiei ascunse”;

Autumn/Largo:

“dimineaţă de septembrie

ascuţind creionul

miros de lemn” ;

“mă trezesc din visul

cu iarbă vălurită

ceaţa dispare”;

Winter/Allegro:

“niciun sunet în munţi –

linia uşor curbată

a zborului de pasăre”;

“o portocală la fereastră

ploaia închide culoarea

acoperişului de ardezie”

“seară geroasă –

mirosul unei cărţi noi

abia primită”.

În câteva ore am fost şi primăvară şi vară. Toamnă şi iarnă. Cu motivele lor. Cu viaţa trăită în linişte supremă.

Las din mână cartea, uşor, pe molateca-mi pernă care a respirat odată cu mine tot timpul în care am fost departe, sub vraja muntelui. Genele devin din ce în ce mai grele.

“cerul se întunecă

vocile muntelui

se sting”!

(18 aprilie 2010)