| poezieromaneasca on fir |
 | ginamihai on fir |
| poezieromaneasca on la taifasul cel de taină |
| poezieromaneasca on Maxima zilei |
| ginamihai on la taifasul cel de taină |
| ginamihai on Maxima zilei |
| poezieromaneasca on Maxima zilei |
| ginamihai on Maxima zilei |
| ginamihai on Maxima zilei |
| poezieromaneasca on Maxima zilei |
| poezieromaneasca on Maxima zilei |
| ginamihai on Maxima zilei |
| gina on Maxima zilei |
| poezieromaneasca on Protected: CENACLU de LIT… |
 | Luminița Zaharia on Protected: CENACLU de LIT… |
Înţelepciunea unui mag mi-a povestit odată
de-un val prin care nu putem străbate cu privirea,
păienjeniş ce-ascunde pretutindeni firea,
de nu vedem nimic din ce-i aievea.
Şi-acum, când tu-mi îneci obrajii, ochii
în părul tău,
eu, ameţit de valurile-i negre şi bogate
visez
ca valul ce preface-n mister
tot largul lumii e urzit
din părul tău -
şi strig,
şi strig,
şi-ntâia oară simt
întreaga vrajă ce-a cuprins-o magul în povestea lui.
Trece un vânt peste lume,
Şi nu m-a uitat.
Credeam în poame rotunde şi coapte,
În ce s-a-mplinit, în ce s-a-mpăcat.
Cutremur şi viaţă, cutremur,
Vântul lui martie bate,
Cred în puterea gândului nostru,
Şi-n începutul din toate.
Strigă un vânt puternic prin lume:
Credeţi în forţa braţelor voastre!
Ascult şi privesc printre crengile goale
Spaţiile-adânci şi vaste.
and… for me this:
“I loved words. I love to sing them and speak them and even now, I must admit, I have fallen into the joy of writing them.” – Anne Rice
Ce e amorul? E un lung
Prilej pentru durere,
Căci mii de lacrimi nu-i ajung
Şi tot mai multe cere.
De-un semn în treacăt de la ea
El sufletul ţi-l leagă,
Încât să n-o mai poţi uita
Viaţa ta întreagă.
Dar încă de te-aşteaptă-n prag
În umbra de unghere,
De se-ntâlneşte drag cu drag
Cum inima ta cere:
Dispar şi cerul şi pământ
Şi pieptul tău se bate,
Şi totu-atârnă de-un cuvânt
Şoptit pe jumătate.
Te urmăreşte săptămâni
Un pas făcut alene,
O dulce strângere de mâni,
Un tremurat de gene.
Te urmăresc luminători
Ca soarele şi luna,
Şi peste zi de-atâtea ori
Şi noaptea totdeauna.
Căci scris a fost ca viaţa ta
De doru-i să nu-ncapă,
Căci te-a cuprins asemenea
Lianelor din apă.
Mâinile mele sunt îndrăgostite,
vai, gura mea iubeşte,
şi iată, m-am trezit
că lucrurile sunt atât de aproape de mine,
încât abia pot merge printre ele
fără să mă rănesc.
E un sentiment dulce acesta,
de trezire, de visare,
şi iata-mă fără să dorm,
aievea văd zeii de fildeş,
îi iau în mână şi
îi înşurubez râzând, în lună,
ca pe nişte mânere sculptate,
cum trebuie că erau pe vremuri,
împodobite, roţile de cârmă ale corăbiilor.
Jupiter e galben, şi Hera
cea minunată e argintie.
Izbesc cu stânca-n roată şi ea se urneşte.
E un dans iubito, al sentimentelor,
zeiţe-ale aerului, dintre noi doi.
Şi eu, cu pânzele sufletului
umflate de dor,
te caut pretutindeni, şi lucrurile vin
tot mai aproape,
şi pieptul mi-l strâng şi mă dor.
Mă culcasem lângă glasul tău.
Era tare bine acolo şi sânii tăi calzi îmi păstrau
tâmplele.
Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.
Poate ceva despre crengile şi apele care ţi-au cutreierat
nopţile.
Sau poate copilăria ta care a murit
undeva, sub cuvinte.
Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.
Mă jucam cu palmile în zulufii tăi.
Erau tare îndărătnici
şi tu nu mă mai băgai de seamă.
Nici nu-mi mai amintesc de ce plângeai.
Poate doar aşa, de tristeţea amurgurilor.
Ori poate de drag
şi de blândeţe.
Nu-mi mai amintesc de ce plângeai.
Mă culcasem lângă glasul tău şi te iubeam.
decembrie 1956
Cum să-mi împiedic sufletul
să nu-l ajungă cutremurat pe-al tău ?
Cum să-l înalţ deasupra ta
spre alte lucruri, altundeva ?
O, cum, cum l-aş aduna
lânga ceva pierdut în întuneric,
Într-un ungher tăcut, străin, nefremătând,
ce nu se-ndepărtează
când adâncurile-ţi lunecă departe, unduind.
Ci tot ce ne-nfioară, pe tine şi pe mine,
ne împreună totuşi aşa cum un arcuş
din două strune doar un sunet scoate.
Pe ce vioară suntem înstrunaţi ?
Şi ce artist ne ţine-n mâna lui,
cântec sublim cum altul nu-i ?
Am legat copacii la ochi
Cu-o basma verde
Şi le-am spus să mă găsească.
Şi copacii m-au găsit imediat
Cu un hohot de frunze.
Am legat păsările la ochi
Cu-o basma de nori
Şi le-am spus să mă găsească.
Şi păsările m-au găsit
Cu un cântec.
Am legat tristeţea la ochi
Cu un zâmbet,
Şi tristeţea m-a găsit a doua zi
Într-o iubire.
Am legat soarele la ochi
Cu nopţile mele
Şi i-am spus să mă găsească.
Eşti acolo, a zis soarele,
După timpul acela,
Nu te mai ascunde.
Nu te mai ascunde,
Mi-au zis toate lucrurile
Şi toate sentimentele
Pe care am încercat să le leg
La ochi.
El nu a trecut, nu a venit. el ESTE! (Ottilia Ardeleanu) – 15 ian. 2011
el nu
a trecut
nu
a venit
el este
ŞI-ACUM, SĂ COLINDĂM BLOGURI!
IOANBISTRIŢEANUL (oraşul spînzuraţilor) ;
MARIA POSTU (Incidente repetate);
MARIA POSTU (Nora Iuga, o poeta exceptionala);
CRISTIAN LISANDRU (Smooth jazz, un saxofon şi o femeie în rochie verde – ultima parte);
